luni, 3 iunie 2013

Deschis, închis, întredeschis...

Lacătele porţilor le-au făcut oamenii, plecând nu de la faptele oamenilor contra altor oameni, aşa cum s-ar putea crede, întâi şi-ntâi, ci de la propriile gânduri şi de la proprile fapte împotriva lor şi mai apoi împotriva altora. De alţii le este frică, atât cât e să le fie, dar de pornirile lor şi mai frică le este, de aceea şi poarta, şi uşa, spre înăuntru se deschid, spre a nu putea da, cei ce stau înăuntru, buzna spre lume, şi în lume să-şi dea-n petec gândurile ce nu-l lasă să aibă pace şi odihnă. Şi tot pe dinăuntru unii lacăte pun, pentru ca, spun, ca şi cum ar spune adevărul, să nu se vadă câte şi ce fel de lacăte străjuiesc intrarea.
Omul mai tot timpul ia, însă de-ar putea, nicicând n-ar da. Ar fi primul motiv pentru care se gândeşte la cum şi în ce fel alţii-şi pun lacăte la porţi. Şi nu frica e cea dintâi, cea care să-l pună pe gânduri, ci neputinţa de a şti ceea ce au alţii pentru a putea avea şi el, primind sau luând, fără a-i păsa de cei care n-ar mai avea astfel, oricâtă nevoie ar avea ei şi oricât, fără motiv, ar ţine el. De multe ori am vrut să îţi spun asta, de multe ori, pe când vorbeam despre unele sau despre altele, despre tine sau despre mine, am auzit cheile zornăind şi chiar lanţurile care, înainte de a a se învârti cheia încuietoare, se auzeau, făcând mare zarvă, cum legau până şi balamalele să nu se poată roti. Auzeam asta, dar nu te-am întrerupt, erau fapte care te-ar fi oprit din a spune ceea ce aveai, atât de frumos, despre frumos, de spus. Dar acum, că ţi-ai lăsat un timp de privire asupra lumii, şi de ascultare a altor vorbe, mai puţin frumoase şi mai frumos spuse, îţi spun... Îşi spun ca să îţi aminteşti şi, amintindu-ţi, să înţelegi de ce atâtea porţi vezi închise şi de ce unii ţin să te convingă să îţi închizi, pentru totdeauna, porţile sufletului şi uşile faptelor.
Ruptă e puntea pe care oamenii puteau, când lumea era altfel şi ei gândeau altfel, să treacă de pe un mal pe altul al prăpastiei ce desparte, fără regrete, cu propria-i măsură, fără voia sau ştiinţa celor ce o treceau, mai încearcă să o treacă, ori abia de îi mai aruncă o privire, ştiind-o, dar preferând să o uite, ca şi cum gândul lor că, niciodată, multe din faptele lor nu vor fi ştiute. Ruptă e, dar mai e şi lunecoasă, pentru cei ce nu pot sta drepţi, în faţa oricui, chiar şi a lor, şi siguri pe ei înainte de toate. Şi poate nimic nu s-ar întâmpla, poate n-ar fi aşa de mare temerea de ea, de n-ar fi înclinată mereu, tras malul, pe care stau faptele pentru sine, mereu în jos, astfel că cele pentru alţii făcute să fie, fără tăgadă, de folos făptuitorului. Şi aşa ajung mulţi, crezând că şi dacă alunecă, tot bine le e, să cadă în gol, supăraţi pe toţi cei pe care îi văd urcând, greu, cu unghiile prinzându-se să nu o ia înapoi, ori chiar să şi cadă, spre malul de sus, spre malul pe care nu doar raze răzleţe de lumină ajung, ci chiar Soarele stă şi se odihneşte, îmbrăţişând tot ce găseşte aproape.
E la-ndemâna oricui, este uşor oricui, să aibă orice... E la îndemână, dar nu doar pentru că dorinţa e a clipei, şi nici când se vrea, doar pentru că se vrea şi este nevoie de ceea ce se vrea. De-aici, pentru cei ce nu reuşesc să înţeleagă, greul începe, neavutul le dă târcoale, şi încep să facă nefăcute, împotriva altora. Ei vor şi tot vor, uneori primesc, dar ceea ce primesc pierd, şi iarăşi vor, iar de nu li se dă, nu mai stau să se întrebe de ce vor, se pun să ia. Vezi asta peste tot, la mulţi, de la copii la cei de la care copiii copiilor lor învaţă. Şi de asta văd, până se trezesc, ca şi învăţătorii lor fac. Dar nu despre ei vreau eu să îţi spun, des-pre cei ce lasă faptele în calea tuturor, eu mă gândesc, recunosc, uneori cu milă, la cei care, de voie, de nevoie, fac în gând faptele, căci ajung să le creadă făcute şi văzând că nu au ceea ce au ajuns să creadă că au luat, mai tare se pornesc în făptuiri. Şi despre cei ce nu la lucruri de gândesc, ci la om, la trăiri şi rosturi pe care nu le au ei şi alţii le au, pe care le vor şi, voindu-le, cu dinţii trag să le ia.
Dacă stai să auzi cât zornăit de lanţuri se poate să se facă şi cât de mult se face, dacă stai o clipă nemişcată, să poţi auzi cheile pocnind în lacăte, te vei întreba, în următoarea clipă, şi în clipa ce va urma clipei întrebării te vei mira, de marea şi tot mai marea diferenţă dintre adevăruri şi adevăr, de-ai crezut că toate adevărurile spuse sunt părtaşe la făptuirea adevărului care-l face pe orice om asemenea ţie şi te vei întreba şi dacă nu cumva tu ţi-ai mai greşit câteodată, la fel ca ei. Te vei mira să auzi, doar pe dinăuntru închizându-se, după porţi şi garduri de netrecut cu privirea, tocmai pe cei care nu au, şi sunt aceeaşi pe care i-ai auzit cuvinte frumoase spunând, despre cinste, despre omenie, despre iubire şi despre mâna întinsă spre cel ce nu are. Dacă laşi să se coboare seara, sau poţi să vezi dincolo de pereţii unor iatacuri pe cine ştie unde rătăcite, plecate din locul în care a trebui să fie, uimirea te va cuprinde, văzând faptele şi vorbele faptelor. Dar nu te vei mai mira, apoi, că aşa de departe este Cerul de Pământ, că spre Cer se urcă, spre Pământ doar se cade.
Am văzut multe şi am trăit fără să ştiu, atât cât mi-a trebuit să îmi dau seama, în curţi cu porţile ferecate. Am dormit, toropit de oboseală fără motiv, în case cu uşile mereu încuiate pe dinăuntru, cu storurile trease şi cu locuri de tras cu ochiul spre ceea ce este în afară. S-au întâmplat toate şi din aceste întâmplări ştiu acum de ce unii fac asta. Nu mai am îndoieli nici să spun, nici să îndemn pe cei care cred că aşa se pot feri de cei răi să nu se lase înşelaţi. De vor face pasul acesta, pasul ce-l va urma nu-l vor putea da înapoi. Şi, după primii doi paşi, nu se vor mai da înapoi să facă alţii şi alţii, cât vor putea de mulţi. Am văzut acolo cât de săraci sunt şi cât de mult îşi doresc ceea ce au alţii. Şi din acea dorinţă, cumnecum, doar pe unii îi cheamă, îi atrag, îi ademenesc, să-i caute pe la porţi, să le deschidă uşile care nedeschise fiind, scârţîie de aud până şi cei adormiţi. Şi doar atunci când aceştia sunt pe uşă intraţi, lumină pe chipul celor înăuntru vieţuind se face. Şi se aude vorba ce caută a lua, de la cei care au, aceia chemaţi, căci ştiuţi sunt ca avuţi, lumina care să în-sufleţească paşii, lumina care să deschidă depărtările, crezându-se că aşa pot fi aduse aproape, fără oboseala mersului, prin mersul celorlalţi. Şi crezându-se că bogăţia culeasă din depărtări, din înalturi, aşa se poate avea, luată, pentru totdeauna. Am văzut, atunci când am intrat pe acele uşi, cum mi se întunecă orizontul, fără să mai pot să văd norii.
Nu te întreba acum de ce-ţi spun toate astea... Îţi spun înainte de a face temenele întrebării, spre a-ţi da degrabă răspuns... Am văzut uşa ta deschisă, nu te-ai sfiit să o laşi deschisă, chiar ştiind că te văd, aşa cum eşti, clipă de clipă, chiar dacă te văd fără nici un fel de acoperire. Şi am intrat, simţind îndemnul tău de a intra, ştiind că asta e şi voia ta. Şi-am intrat ca să pot vorbi, fără nici o oprelişte, fără nici o prejudecată, fără să ne ceară cineva socoteală, despre noi, despre lumea noastră, despre ceea ce am avut sau nu avem, despre cum să avem iarăşi. Pentru că amândoi, şi tu, şi eu, ştim că, avându-ne, primul pas, şi unul mare, face spre a avea. Un pas spre poarta ce trebuie să o deschidem, căreia trebuie să-i tăiem lanţul pe care, alţii, plecând, au ţinut cu tot dinadinsul, să o ştie ferecată. Am intrat ştiind că intrând acum, şi nu mai târziu, va rămâne deschisă, altfel se putea să îşi găsească motive de a rămâne închisă.
Am lăsat cuvintele să se facă ştiute înaintea unor fapte, dar singure îşi ştiau rostul şi nu ne-au mai aşteptat pe noi, care eram gânditori sau comfuzi, să le deschidem poarta, le-a fost de-ajuns că nu au găsit-o proptită de vreo piedică. Noi nu mai avem decât să ne urmăm cuvintele, aşa cum ele au ţinut cont de drumul pe care noi abia de vrem să ştim că-l avem unul înspre celălalt. Şi-au găsit motiv acum ştiind că te apasă ceva, acel ceva ce-l numesc eu dor de viaţă şi trăiri. Te apasă astea, dar mai ai şi gândurile care caută prin lume esenţialităţi şi înşelegeri ale vieţii. Nu cred că ţi-au dat idei despre toate răspunsurile pe care ţi le vrei, nici măcar n-au vrut să plutească pe valul care pe toţi îi ia şi ei, cât încă aer respiră spun că trăiesc, confundând ideile, de vreme ce trăitul lor nu se bazează pe trăiri ci pe trecerea dinspre ieri spre azi şi grija pentru mâinele în care vor să ajungă. Au vrut să fie ele mai întâi şi le-am lăsat să vină să îţi spună ele ce au de spus. Vestitoare, altfel decât cele pe care le ştie lumea că sunt vestitoare, numeşte-le de vrei, eu le spun doar înainte mergătoare, cu grijă mare pentru fapte, pentru tine şi pentru viaţa de care vom începe, amândoi, să ne bucurăm.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: