sâmbătă, 1 iunie 2013

Noi, urmaşii

...Ţi-aminteşti? Îţi aminteşti vorbele cele vechi, vorbele bătrânilor, cei care nu ştiau ei multe, dar de mult mai multe ori decât cele neştiute, cunoşteau? Dacă n-ar fi să nu ne fudulim, dacă nu ne-am apleca, dintr-o prea mare mândrie, doar spre cele ce în vremea noastră se numesc învăţături, ba chiar de mare preţ şi foarte adevărate, mai adevărate decât adevărul, ne-ar fi nouă mai bine, bine şi altora ar fi. Şi chiar viitorul ar fi mai bun. Hai să căutăm prin lada cu zestrea ce ne-a fost lăsată... Aminteşte-ţi, dar, o vorbă, care poate că azi, ca mai toate vorbele, e ca şi palma: mângăie ori loveşte... „Copiii după părinţi, ca roadele după pom”... care pe-nţelesul de acum al omului, în cuvinte diferite, acelaşi adevăr îl spune: „Copiii sunt oglinda părinţilor”!
N-ai mai auzit, de mult, aşa-i, oameni care să se caute pe ei de motive şi să se găsească pe ei vinovăţii, dar oameni care să-şi laude singuri faptele, ori cei care găsesc vinovaţi în stânga şi în dreapta, şi motivele la toţi cei din preajmă, nu cred că poţi să nu-ţi aminteşti, nu cred că poţi să spui că mult prea demult nu ai văzut. Şi poate că prea departe căutăm, prea ne vrem să îi găsim pe alţii la care să ne uităm... Te întreb, întrebându-mă: înspre tine, când ai că-utat ultima dată? Ştiu, şi nu suntem noi singurii care poate nici ultimul gând sau poate nici măcar un gând nu lasă căutării spre sine, dar oare altfel vom şti de ce lumea merge ci, simplu, că merge? De ce faptele sunt aşa cum sunt de se ajunge să nu se mai poată om pe om privi în ochi?
Ştiindu-te căutând, ştiindu-te de multe întrebătoare, dar şi, uneori, prea aproape de cele pe care toţi spun că trebuie făcute, îţi spun şi ţie din cele ce am văzut, am auzit ori chiar mi-a fost dat să cunosc îndeaproape, sau pe de-a-ntregul să trăiesc. Avem nevoie să ştim, de toate, bune şi rele, şi după vorba, tot veche şi de demult, din greşeli ale altora să învăţăm, fiindcă nu-i vreme de pierdut. Doar cu poveşti frumoase nu facem lumea mai bună, cei ce vin după noi ne vor arăta obrazul, ne vor spune că am pus preşuri peste tot felul de gunoaie doar să ne fie nouă clipa mai uşoară, şi i-am lăsat pe ei să poarte prin viaţa lor, pe tălpi, gunoiul nostru. Cu preşurile noastre noi ascundem gunoiul, dar tot cu ele reperele lor le ascundem, cu frica noastră de adevăr îi facem să nu mai ştie ce e bine şi ce e rău. Ba chiar şi binele îl ascundem, din ruşinea noastră de neruşinarea ce-o avem în fapte, dar, voind să nu se ştie, ne minţim pe noi, nevorbind despre ele, că nici nu ne-au trecut prin cap vreodată.
Cum vorbesc şi cum gândesc oamenii azi ştiu, ştiu că vorbelor li se caută nod în papură şi li se caută încrederea cu multe alte vorbe care să întărească ceea ce spun unii sau alţii, vorbindu-se fără oprire, însă despre orice altceva decât se face, la început, vorbirea. Dar aşa cum am început a-ţi spune, vorbelor vechi dându-le înţeles, e uşor n-dul papurei să-l desfaci şi adevărul mai aproape să-l aduci, dacă vrei să nu fii străin de lumea care, înainte de toate, de la tine se face. Şi e vremea să fie înţelese, de nu stăm ca orbii, prea încrezuţi în cele noi, şi aşteptăm să pice mană din Ceruri, sau din Ceruri să vină cineva să ne spună ce avem de făcut. Dar oare, nu vrem să ne întrebăm, va veni, atât timp cât noi vrem să fim şi să rămânem orbi?
Suntem la fel ca ceilalţi şi ceilaţi la fel ca noi sunt...
Să nu judecăm... bine s-a zis, dar prost s-a-nţeles. De judecata care pune la zid să ne ferim totdeauna, dar de judecata care pe noi ne face să vedem ceea ce poate noi suntem n-avem de ce să fugim, doar pentru că dăm înţeles acelei vorbe care ne lasă credinţa că noi nici răi nu suntem, nici greşeli nu facem. Mai rău e că spunem asta doar când noi ne simţim judecaţi, niciodată când noi, şi zi de zi asta facem, judecăm pe alţii. Şi mai şi condamnăm în contumacie, mai şi îngrădim orice drept, pe mult timp viitor, pe viaţă sau chiar şi dincolo de viaţă.
Nu mă ascund prin bălăriile cuvintelor frumoase şi adevărul îl recunosc. Şi, chiar dacă tu nu poţi acum să faci ca mine, să spui, hai să privim lumea prin judecăţile mele, ca să le şi îndreptăm, pe cât se poate... Auzim vorbele copiilor pe care ştim că de la alţii le ştiu, nefiind părtaşi la faptele de care vorbesc. Şi fuge gândul spre casa lui, la cei ce împrejuru-i sunt, despre ei vorbind. Şi vedem în vorbe pe cel ce-i este tată, pe cea care-i este mamă. Se mai şi-ntâmplă ca şi pe ei, vreodată să-i cunoaştem şi nu ne miră că aşa cum i-am gândit îi găsim. Vedem faptele copiilor şi-n faptele lor, făptuitori, şi pe cei din juru-i găsim. Azi, pe drept, dar şi pe nedrept, şi pe cei străini de ei dăm vina. Dreptate avem, când despre cei mari vorbim, nedrepţi suntem când cei mici sunt iertaţi de ceea ce le sunt cei ce le stau aproape. Ne mirăm câteodată, când nu găsim decât cuvinte de laudă despre copii de care aflăm că mai mult singuri se cresc, dar puţini fiind cei pe care îi ştim, uităm sau ne facem că uităm, celor ce sunt, în altfel, ai oricui, “ai cuiva”, nu le cerem să privească spre cei pe care, spunem cu un fel de milă, “soarta i-a bătut”...
Spune vorba veche, uitată mai mult decât toate altele, că „un copil fără tată e pe jumătate orfan; un copil fără mamă e în întregime orfan”. Nici măcar să o înţelegem nu mai vrem, aşa de orbi suntem azi, stând cu ochii doar în cele ce ni se dau ca învăţături şi în legile ce s-au făcut ca să ne ia ochii şi să spoiască zidurile nedreptăţii la care suntem puşi zi de zi, cu o dreptate strâmbă. De la asta plecând, nu mai suntem în stare azi să ştim ceea ce mai întâi de toate a fost: oul din care a ieşit şi a crescut găina ori găina care primul ou a făcut. Şi neştiind ne putem afla măsura în care noi mai avem credinţă...
Suntem la fel ca ceilalţi şi ceilaţi la fel ca noi sunt... După judecata ce-o facem altora, ce zici, ne putem privi pe noi? Nu crezi că totuşi facem judecăţi strâmbe?
Putem să dăm un examen în faţa noastră, unul care să ne pregătească pentru cel ce-l vom da în faţa eternităţii, examen care, mai devreme sau mai târziu, îl vom da, negreşit? Căci, ştii bine ce se spune: Cine lasă în urmă copii, nu moare niciodată... Aşa zic, bine spus-a cine-a spus că ne suntem urmaşi, urmaşi fiind ai celor ce au plecat, lăsându-ne urmaşi, prin noi ei fiind trăitori...
Până la urmă noi cum ne vom privi pe noi, cei ce am fost, de acolo de unde vom ajunge? Ne va fi de ajuns amintirea sau ne vor ajunge din urmă vorbele şi faptele celor ce azi, lângă noi, luând de la noi bunele şi relele noastre, cresc? Ne trece prin cap că ei fac ceea ce facem şi noi, şi nu ceea ce le spunem noi, şi dacă ei ştiu, şi dacă nu ştiu, ce facem noi? Ne trece, măcar fulgerător, prin minte, că îi certăm ca să avem ce certa, neştiind cum să ne certăm pe noi? Ne pedepsim sau ne răsfăţăm copiii, pe noi pedepsindu-ne sau pe noi răsfăţându-ne, fără a avea curajul să ne recunoaştem că asta merităm, că asta vrem. De n-am pleca urechea la egoism, ne-ar fi uşor să înţelegem că fapta, aşa cum e, bună sau rea, de înspre ei e îndreptată, înspre noi, îndoit o facem. De-l facem să-l doară, şi pe noi ne doare, şi-o să ne mai doară cândva, cînd prea târziul ne va aduce cu picioarele pe pământ, dar şi pentru noi va fi prea târziu. La vorba cu copilul orfan e bine să se gândească toţi, dar cele care sunt mame şi vor să fie mame, mai totdeauna e bine să îşi întoarcă gândul. Neamul omenesc, dincolo de ceea ce vrem acum, după legile de care vorbeam, să credem, prin femei are deschisă poarta viitorului. Pe Pământ, la tot ceea ce trăieşte, e la fel, doar noi oamenii vrem să fie altfel. Până şi floarea tot flori are urmaşi, chiar dacă fluturele sau chiar dacă albina o ajută să facă seminţe. Din seminţele de flori, flori ies, nici fluturi, nici albine. Iar ceea ce, mai apoi, voi daţi, pe veşnicie rămâne. Şi mai cu seamă, peste veacuri, prin cele ce mame vor fi, şi voi veţi fi.
Noi, ce suntem noi? Ne spun unii că suntem un întreg al alegerilor pe care le-am făcut, pe care le facem, şi chiar şi acum, prin aceste cuvinte alegem să fim ceva sau altceva, să fim de acord, sau să fim împotrivă. Dar suntem doar atât? Dar oare cu ceea ce au ales cei ce ne-au fost părinţi, faptele lor, n-avem nici o legătură, am putut să alegem şi totdeuna am ales? Tot ce pentru noi e valabil, valabil e şi pentru cei ce nouă ne vor urma, ceea ce ne este răspuns ne va fi îndrumător al faptelor şi peste timp, adevărului nu-i vom mai putea întoarce spatele. Dacă azi reuşim să fim cu noi înşine drepţi, urmaşilor noştri dreptate le vom dărui, şi dreptatea le poate fi reper spre libertatea de care au şi vor avea nevoie...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: