sâmbătă, 8 iunie 2013

Ciudaţi, ciudaţii...

Ca şi ciupercile care după ploaie, cu fiecare clipă care trece, tot mai multe ciudăţenii ies la iveală. Ca şi ciupercile care după ploaie se grăbesc să se ridice deasupra firelor de iarbă, umbrindu-le, furioase pe verdele crud ce i-ar convinge pe oameni să-şi mai ridice şi ochii spre cer, liniştiţi si dornici de a scruta înălţimile de care, cât norii le-au ţinut ascunse, unii uitaseră iar altora le era dor. Şi, cu cât mai multe se văd, tot mai ciudată e lumea, şi tot mai multe, la fel sau de altfel, adună, de parcă ar vrea să-şi atingă perfecţiunea în ciudăţenie, iar oamenii, fiecare în felul său, parcă doar asta caută...
E peste tot, e la ea acasă, minciuna. E ciudat să vezi la tot pasul, ţopăind de fericire, neadevărul că nu a fost dovedit, dar să-l vezi ţo-păind de fericire că neadevărul pe care omul sieşi şi l-a spus, încercând şi reuşind să se convingă, să şi-l accepte pe deplin, e şi mai ciudat. Dacă se mai văd şi argumente prinse în horă, încercând să joace după cum ţopăie neadevărul, ciudăţenia te face să rămâi nemişcat. Şi toate ca toate, dar muţeşti, chiar şi privirile ţi se întunecă, de vezi că cine-i cântă în strune neadevărului nu-i un oarecine, nu-i unul din cei care-l crezi în stare a se lăsa dus de val, ci este cineva care vorbeşte şi ştie ce vorbeşte, despre adevăr. Acum spune-mi tu, că şi tu auzi destule în jurul tău, ce ţi se pare ciudat? Ţi se pare ciudat că auzi multe minciuni sau ciudat ţi se pare că oamenii spun atâtea minciuni?
Ţi se pare ciudat că atât de mulţi vorbesc de frumuseţea simplităţii dar lumea fuge de simplitate, nemailuând în seamă pe omul simplu, cel care nu vine încărcat de tot felul de titluri şi adăugiri pompoase, înainte sau în coada numelui, privindu-l ca pe unul care n-are ce spune şi care trebuie să stea ochi şi urechi pentru a lua aminte şi a învăţa să vorbească doar în ticluieli pline de dulcegării? Mie nu mi se mai pare, eu cred, de-a dreptul că lumea umblă bezmetică în căutarea a ceea ce este complicat, greu de înţeles, fiindcă, de multe ori complicaţiile nu dau esenţă ci doar formă, şi că tot simplitatea ascunsă sub noua formă o face să fie de folos, altfel ar fi doar o decoraţiune care ar fi subiect de dispută a gusturilor. Pe când simplitatea era la îndemâna oricui, nu prea se arătau ciudăţeniile. Pe-atunci, simplu, oamenii le asemănau cu buruienile care sărăceau recoltele, şi aşa cum pe acestea le scoteau cu rădăcini cu tot, şi apoi le ardeau, ca nu cumva sămânţa lor să o împrăştie vântul, şi împrăştiată să sporească, făcând şi mai mare pagubă, de la început tăiau, cu vorbă înţeleaptă, drumul celor care împrăştiau tot felul de vorbe care nu le spuneau nimic, doar se făceau auzite.
Ca să nu aibă de-a face cu simplitatea, cea care, cred mulţi i-ar scoate din rândul lumii, mai toţi s-au pus să citească învăţături, ca vorba să le meargă ca pe roate. S-au pus să citească şi din toate citesc, ca să ia din fiecare ce le dă lor mai bine, şi ca să ţină minte cât mai multe. La cei care înaintea lor au citit se închină şi ca ei vor să vorbească, şi aceleaşi cuvinte rostesc. Se închină lor, precum altădată cei simpli se închinau lui Dumnezeu, de-ajung, cei care mai ştiu câte ceva, de se întreabă de nu se vor începe pomeni şi rugăciuni către aceştia, de preamărire şi preaslăvire. Ciudat e că toţi citesc, dar în fapte li se vede că nimic n-au învăţat, iar înţelesurile îi fac de râs când, cunoscători dându-se, cuvintelor nu le găsesc alte forme decât aşa cum le-au învăţat, de poţi să crezi că nu mai sunt vorbitori ai aceleiaşi limbi care, cu alte cuvinte poţi să spui ceea ce spui cu altele, sau, cu aceleaşi cuvinte poţi altceva să spui. Când se mai aude un cuvânt care nimeni înainte de învăţătorii lor nu l-au rostit, n-ai cum să nu vezi cât de ciudată este ştiinţa care nu ştie ce studiază, de nu cumva ştiinţa este o poveste pe care poţi s-o îndrugi, s-o scurtezi sau să o măreşti, după cum cel care o ascultă, are sau nu are timp, crede sau nu crede, ori după cum cel ce o spune are timp să stea de poveşti, crezând că aşa descoperă primordialitatea. Eu mă întreb dacă cel care caută ceea ce azi e la mare căutare, lumina, crede că ea e la fel ca lumina soarelui, ori e ca lumina lumânării şi va putea cândva chiar el să o aprindă sau stingă, după cum îi e pofta?
Înainte de a mă apuca să-ţi scriu, mă gândeam la toate cuvintele care bat toba despre cum oamenii ar trebui să fie ca să nu mai vadă că lumea este rea, şi ciudat mi se părea că tocmai cei care vorbeau de răutatea oamenilor, de răutatea lumii nu vorbeau. Firesc, mă întrebam dacă nu cumva ei, cei care dau atâtea sfaturi, fiind asemenea lumii, pe omul care vrea o lume mai bună, mai adevărată, aşa cum, trăind-o cândva, acum poate să spună că era mai bună, pe om îl vede rău şi vrea să-l schimbe a fi asemenea lor şi lu-mii despre care omul spune că nicidecum nu este bună. Ciudat mi se pare că învăţătorii de azi nu-s asemenea celor învăţaţi şi nimic nu împart cu ei, ba mai repede cer şi iau fără să îi întrebe de au ori nu au, ori înainte, ori după ce au spus cuvintele care îndeamnă pe alţii să dea... Şi, ciudat mi se pare că cei care dau nu se întreabă cum poate acelaşi om să spună vorbe care, ca şi faptele, se bat cap în cap, ba chiar sunt convinşi că acela trebuie să ceară deşi-i învaţă că nu trebuie să ceară şi nu trebuie să ia, ca şi cum el ar fi altceva decât ei...
Mă tot gândesc la cei care învaţă şi tot învaţă, mereu alte şi alte învăţături. Invaţă şi se cred că le ştiu pe toate, ca apoi să-i vezi iar învăţând şi iar să-i auzi spunând că le ştiu pe toate. Şi tot aşa mereu şi mereu. E ciudat să vezi amestecul de învăţături, mai ciudat să-i auzi de fiecare dată vorbind de un tot maxim, pe care alţii încă nu l-au atins, dar cel mai ciudat, pentru mine, e că niciodată nu spun că au ajuns să cunoască ceva cu adevărat. Dar absurdul ciudăţeniei mi se pare că îl ating atunci când nu văd că cei care au fost învăţătorii cei dintâi a ceea ce ei învaţă au avut doar o singură direcţie pe care au mers până la capăt, când au ajuns să cunoască tot ceea ce ştiau şi abia atunci au început altora să vorbească. Ţie cum ţi se par cei care acum ne dau lecţii despre frumuseţea singurătăţii, deşi niciodată n-au fost şi n-au trăit singuri, ca mai apoi să vorbească despre greutăţile singurătăţii doar pentru că ştiu avantajele nesingurătăţii? Ţi-ai găsit motive să îţi pierzi timpul ascultându-i?
Ţi-aş vorbi mai mult despre ciudăţeniile ce le văd, o să îţi mai scriu despre asta... Ce zici, ei pe noi ne văd ca nişte ciudaţi?

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: