vineri, 7 iunie 2013

Noul, altfel decat vechi

Suntem trăitorii unor timpuri care se mândresc în faţa oricui, care se laudă la toţi, că sunt atât de diferite de toate timpurile pe care le-au trăit oamenii, încât ar trebui să aibă toţi convingerea că s-a ajuns, în sfârşit, la ceea ce oamenii au visat dintotdeauna, din vremurile începutului şi până acum, ca toţi să fie egali şi de la egal la egal să se vorbească, şi de la egal la egal să se privească. Şi spun că doar mai sunt unii în urmă rămaşi, cei prizonieri trecutului care mai fac altfel, mai cred altfel, ei nemaiavând nimic din ceea ce se numeşte om, netrăind omeneşte.
Orice schimbare nume trebuie întâi de toate să aibă, că după nume toate se învârt, aşa cum toate, după cem se arată, ori de nu se arată se spune, în jurul Soarelui se învârt. Nume având e destul ca să înceapă încondeierea, de cei deprinşi cu meşteşugul încondeierii, şi-apoi cel ce-l ştiu rosti, ştiind sau neştiind cum înainte de încondeiere arăta, îl rotunjesc spre a se putea singur duce în lume şi singur a trece prin faţa tuturor, ca să fie văzut şi ţinut minte ca ceea ce este de folos şi de spus altora tot spre folos.
Cui pe cui se scoate, vechi pe vechi se schimbă, însă foc cu foc nu se stinge, şi nici cu apă, apa nu se usucă... astea nu se ştiu doar de cei deprinşi cu rostul lumii, până mai ieri se spuneau de către toţi. Şi nu îi stătea pe atunci nicicui gândul la ac şi nici la cuiul în putreziciune bătut, până ce unora, sătui de a aştepta ceea ce, pe drept, nu li se cuvenea, nu le-a mai fost de ajuns să fie ei cei ce vor, s-au gândit că dacă toţi vor fi la fel de dornici ca şi ei, vor avea ceea ce-şi doresc şi, pe deasupra, şi ceilalţi, cei care-şi puteau şi ei dori şi avea, îi vor preamări şi sluji în a fi cât mai bine văzuţi de toţi. Ei au fost cei dintâi ce s-au gândit la putreziciunea lumii şi primii ce s-au gândit că din putregai cuiul şi cu acul se scoate. Acul doar trebuia făcut, dar făcut din ceea ce era făcut cuiul, să fie la fel, ca să se creadă în puterea lui, la fel şi cu acelaşi folos. Ştiau că minciuna poate fi ascunsă şi se poate să fie crezută ca adevăr dacă aluatul ei pare a fi la fel cu aluatul adevărului, schimbate fiind doar cele ce nu se văd, aşa cum pâinea cea neadevărată tot pâine se crede ca fiind, din aceeaşi făină fiind făcută, ca şi cea adevărată. Cea neadevărată totdeauna arată bine pe dinfară, doar cei care cunosc gustul adevărat, al pâinii, ţin cont de coaja care o aruncă în ochii celor prea grăbiţi şi furaţi de frumuseţea ei.
Lac de e, broaşte se găsesc, iar dacă nu sunt destule, prin bălţi se pot creşte. Destule fiind, din lacuri bălţi vor face şi, de vor mai fi lacuri pe undeva, pierdute sau rătăcite, să-şi dorească bălţi să fie, spre a se şti cunoscute asemenea lor, broaştele nefiind tăcute asemenea peştilor din adâncuri care fac prea multă treabă, însă nu fac deloc gălăgie şi nu atrag nici o privire.
Acul l-au făcut şi l-au numit dreptate, dar o dreptate asemenea acului care din cui a fost făcut, subţiindu-l, aruncându-se o parte, partea care-i dădea puterea şi tăria de a intra în orice, nu doar în putreziciunile în care acul, cu vârful degetului împins, intra fără să simtă strânsoarea care l-ar fi dat de gol că nu e cui ci ac. Aşa e şi dreptatea timpurilor noi, uşor de prins şi de purtat, la vedere, în gulerul cămăşii, fiind de înţeles că aşa se vor putea convinge cei încă neconvinşi că cel ce o arată altora e în stare să sufere de va încerca să nu stea drept, dovada de dreptate asta fiind, şi nimic mai mult. Şi uşurată fiind, de pe un guler pe altul se putea muta tot uşor. La vedere poate sta ziua, dar poate sta, în micimea ei, oriunde noaptea, oriundele fiindu-i posibil, ascuns de întuneric.
S-a-mpărţit pe doi la doi, şi s-a spus că aşa e dreptate, fiecare cu ce are, nimic să nu fie dat altuia, nici bucurii, nici necazuri, nici trăiri, ci doar faptele împreună au relevanţă, şi, fiind doar simple fapte, libertatea de a face alte fapte, care să fie drum spre ţinte ce sunt mutate din loc în loc, se vor preface, cândva, în aură de învingător, iar până atunci vor fi podium pe care nimeni nu l-ar putea scăpa din priviri şi, frumos fiind, se vor buluci mulţi să-l aibă la fel.
Pe drept, au spus, că omul trebuie să se arate privirii frumos, ca să fie plăcut. Dar s-a aruncat, aşa cum s-a aruncat pilitura ce-a căzut de pe cuiul ce trebuia să devină ac, toate cele care ar fi dat strălucire şi frumuseţe, pe dedesubt de spoiala pe care, chiar zi de zi refăcută, ploile şi vânturile vieţii o pot spăla şi spulbera, într-o clipă. Dar multe lacuri s-au băltit, atrase de cântecul păsărilor care vânau broaştele bălţilor, neştiutoare că aceleaşi păsări şi la peşte poftesc şi că ele, băltindu-se, le sunt de ajutor în prinderea lor.
Lumea s-a umplut de oameni care îşi zic frumoşi şi care se cred frumoşi doar dacă îşi ştiu gesturile provocatoare, prin care să se arate chemători ai doritorilor de plăcere, care, la rândul lor, nu mai privesc spre alţii începănd cu ochii în care să vadă lumina, ci începând cu mijlocul, cu talia, continuând cu picioarele care, pentru a fi pe măsura frumuseţii, trebuie să taie respiraţia şi demnitatea. Într-atât de mult se caută recunoaşterea frumuseţii, că nimic nu mai este important, orice risc este acceptat fără crâcnire. Pofta celorlalţi e singura cale de judecată şi singura cale de urmat în a ajunge la ceva ce tot alţii dau măsura importanţei sale. De cumva o ploaie sau o furtună se abate din senin, cea mai mare suferinţă o dă ieşirea din orizontul celor care, mai ieri, hulpavi şi fără saţ, luau şi primeau ceea ce voiau, la schimbul unor vorbe mieroase, crezute de duh, însufleţite de propria părere că sunt bune ca leac pentru orice rău.
Tot mai multe bălţi, tot mai multă duhoare, tot mai multă putregai şi tot mai multă putreziuciune... În asta se înfige stâlpul dreptăţii, acul, care nu se îndoaie uşor, însă uşor se apleacă cu tot ce-l ţine drept, ori se afundă de nu se mai vede, când e să fie referinţă pentru cei ce nu-l ştiu şi-l caută ca să poată să vadă de acea dreptate e mai bună sau mai rea decât cea pe care şi-o ştiau veche de când lumea şi în nici un alt fel decât dreaptă. Şe dă la fund stâlpul dreptăţii acestui timp nefiindu-i plăcuţi acei ce-şi pun întrebări, doar cei ce renunţă la orice, la tot, la ei chiar, pentru a-i recunoaşte întâietatea şi maiestuozitatea nemuritoare.
Tot mai multe bălţi sunt, da, şi tot mai multe, şi mereu mai multe broaşte. Şi sar dintr-o baltă în alta, au ajuns să uite că mai au nevoie şi de loc de iernat, chiar şi iarna caută să găsească o altă baltă, mai altfel decât cea în care sunt, mai adâncă, mai mare. Iar primăvara vor bălţi noi, bălţi mici, în care n-a fost vreodată o altă broască. Şi-au ajuns bălţile să se certe între ele pentru broaşte şi să se laude cu broaştele care sar, fără ruşine, la vedere dintr-o baltă în alta şi să se ruşineze de cumva mai au peşti sau vor peştii să le facă iar cum erau cândva ori ca apele ce curg spre a potoli setea vieţii. Şi nu-i de mirare că dispar peştii cei mari, nu-i de mirare că peştii cei mici sunt omorâţi deşi după lege încă sunt apăraţi şi au temei de existenţă. Dar broaştele îi alungă, bălţile-i ucid, înţepându-i cu acul ce şi pentru ele este stâlpul la care privesc spre a şti de fac sau nu ceva ce e drept să facă. Deşi ştiau dintodeauna, nu mai cred că prea multe broaşte le omoară şi pe ele, din contră, dau vina pe peşti.
Aşa arată noile timpuri mult lăudate, astea sunt diferenţele care le fac altfel decât pe cele vechi. Acesta este noul, altfel decât vechi, timpul, omul, simţul, gândul... Dacă te poţi potriviri, dacă nu te poţi potrivi cu el, socoteşte-te tu. Eu, pentru mine, nici o potrivire nu am găsit, n-am găsit unde să dosesc viaţa şi trecutul, ca să pot să trăiesc un prezent pe post de orb dus de lanţ, ca şi câinele care se bucură când fură câte un os altui câine, care nici el nu era în stare să fie lupul ce singur îşi are grijea fiecărei zile, şi ori fură de la alţii, ori stă şi aşteaptă să i se dea, atunci când vrea să-i dea cel ce-i dă. Nici să fiu cel ca un câine ce are un os şi este furat de alt câine, nu am putut să fiu. Nici să fiu eu privit ca un os bun de ros nu am putut să fiu. N-am putut să trăiesc într-o lume în care să văd bucuria câinilor care au furat azi şi mâine, în haită, caută oase din cele mari, mulţumindu-se şi cu resturi de la ospăţul altora. O lume în care şi oasele se mişcă dintr-o parte în alta căutând un câine care să se bucure de restul gustului pe care-l mai au după atâţia alţii care le-au ros până le-au lustruit, ducându-li-se vestea despre gustul ce l-au avut şi strălucirea de acum. Asta e dreptatea în care praful şi pulberea se vede mai uşor decât doiul neîmpărţit la doi care ca unul îşi zice şi ca unul este. Acum se mai alătură unul altuia ca să se păstreze obiceiul, că doar obicei a mai rămas, dar se va pierde ca toate obiceiurile care s-au pierdut. Nu mai sunt nici câinii dornici să roadă un os până la capăt, nici să roadă bine nu mai ştiu, şi caută alte oase ca să nu se facă de ruşine... Şi oasele sunt tot mai descărnate...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: