luni, 10 iunie 2013

Leac prin legământ

Necunoscut încă îţi sunt, necunoscută încă îmi eşti şi încă mai trece timpul şi ţi se pare că reperelor vieţii le tihneşte aşteptarea... Încă nimic nu pare a se întâmpla, încă nu ţi-ar veni să crezi că poate să existe prezent, ori viitor... Şi, cu toate acestea, eu parcă despre trecut, înainte de toate ţi-aş vorbi, însă nu cred că e încă timpul... Încă nu vreau să-i încurc socotelile, încă nu vreau să te încrezi fără să crezi... Îi las întâietate şi-l las să se convingă de iţele pe care le-a-ncurcat şi să se explice singur pentru ce a ales calea asta.
Dar nu mai cere timpului ceea ce îi este imposibil să dea, nu-i cere explicaţii. Timpul nu ştie ce-i acela suflet, el doar cu mintea stă la masă şi se lasă socotit pe o socotitoare pe care, ascultând şi el de minte, o crede doar a lui. Acela-i timpul ceasurilor şi al calendarelor, după care cei care nu se mai cred decât vieţuind un timp, uită să trăiască. Şi aşa se face că îmbătrânesc. Se lasă duşi pe val de jocul timpului şi când mintea vrea să le arate că e cea mai puternică, le cere să-şi risipească dorinţele. E timpul bătrâneţii, e timpul când oamenii-şi pierd şi speranţele şi puterile. Însă printre toţi aceştia, mulţi şi mereu mai mulţi, cîţiva şi-au ales să trăiască, să uite să îmbătrânească. Sunt cei pentru care zilele sunt zile şi nopţile nopţi şi doar faptele şi trăirile fac diferenţe între ele. După câte sunt şi după câte înţelesuri stau în juru-le, ceilalţi oameni încep să socotească, după măsura ce şi-o au lor, câţi ani au trăit. Uneori, când, socoteala li se încurcă, îi numesc nemuritori. Se miră că sunt însă puţini...
Cum nu putem să ne vedem măsura vieţii, după unii şi după alţii ne luăm şi ne ţinem de străini, necunoscuţi unui prezent contrafăcut, lipsit de consistenţa adevărulul. Când ne mai abatem de la trufaşul gând al neputinţei de a crede în noi, crezând în cele ce ne-am învăţat pe când şi noi priveam răsăritul soarelui ca hotar între ceea ce a fost trecutul şi ceea ce este, ca doar un scurt popas înspre viitor, ne-aducem aminte de fiecare amănunt, ne căutăm şi ne chemăm pe nume, ştiind că nimeni altcineva nu va răspunde, ştiind că nimeni altcineva nu poate auzi chemarea, nefiindu-i cunoscut semnul, însemnul şi consemnul ce ne dă absoluta identitate a infinitului despre care ceilalţi, imaginîndu-şi, nu i-au găsit decât înţeles abstract. Poate din teamă, poate din prea multă obişnuinţă cu spusele celor care nu te mai înţeleg, de multe ori te întorci din drum...
Din acel absolut s-au făcut toate să fie adevărate, înspre acel absolut, cu dreptul de a redobândi puterea de a înţelege diferenţa dintre tot şi întreg, plecând, ne-am lăsat legământul reîntâlnirii şi regăsirii, ne-am lăsat puterea de a ne fi leac, în vremuri în care nelecuiţii se vor nelegiui şi vor vrea supune pe oricine le va arăta că o altă cale este cu putinţă şi alt drum de trebuinţă. Din timpul victoriilor ne vin asteptările de azi şi doar decăderea le-ar putea reduce la tăcerea mulţumirii de a ajunge la învoială cu simpla vieţuire, cu existenţa de complezenţă.
Ca mai toţi ne lăsăm de prezent împiedicaţi dar, acum când mulţi îşi spun poveşti despre trecuturi pe care şi le închipuie în felul şi chipul dorinţei prin care să arate că ceea ce nu pot fi au fost, înaintea faptelor, vorbele pot să fie ucigaşe ale oricărui pas către viitor. Căutând însă motivele piedicilor, prezentul fiind doar o înşiruire de fapte care nici nu se puteau învinovăţi unele pe altele, nici pe alţii şi nici pe noi neputând învinovăţi, decât pentru a găsi vinovaţi, a trebuit să trec graniţele trecutului. Într-un trecut, trecut de mărginirile amintirile noastre, adevărul se mai putea găsi cuibărit... Prin el, paşii viitorului deja pot fi ştiuţi...
De unde să fi ştiut noi, pe când trăiam fiecare clipă ce ni se arăta ca noutate, că deloc nouă nu era? De unde să fi ştiut că faptele ni-s urmare a unor fapte şi nu cele dintâi şi cele ce ne-au venit să le facem, doritori şi împlinitori de dorinţe, începători şi nu continuatori a ceea ce intra în firescul care nici nu se putea spune de ce era firesc doar aşa cum se întâmpla şi nu fusese firesc când se mai putea întâmpla? De piedicilor amintirii-i vom mai da crezare, acum ne va fi să ştim?
Nu-i nevoie să schimbi ceva, nu-i nevoie de nici o schimbare. Legile nu s-au schimbat, neuitând, aşa cum noi, spre a ne încerca în credinţa noastră, ne-am lăsat în seama uitării pragurile pe care să ştim să le trecem aşa cum ne-am promis să le trecem. Uitarea ne este ajutorul fără de care nu putem să urcăm, uitarea ne este ajutorul spre a ne vindeca fără a ne lăsa pierduţi în lumea care, singură, îşi face răni şi care preferă moartea trăirilor pentru traiul vieţuirii.
Aminteşte-şi cuvintele ce le-ai scris, neputându-mi-le spune... Acesta-i leacul vieţii, de atât ai nevoie şi asta-mi este nevoia de a face încă un pas pe drumul meu, de a păşi tu pe drumul pe care visul ţi-l vede fapta cărora doar tu i-ai dat crezare, dar nerăbdarea te aruncă în calea deznădejdii. Aminteşte-şi dorinţa pe care ai lăsat-o ca legământ şi lasă ca, din motivul prin care tu ai legat viitorul de fapte, faptele să se poată odihni în trecutul care să nu-şi mai dorească prezent... Acesta-i leacul! În mâinile noastre, de o vreme încoace, este!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: