duminică, 16 iunie 2013

Oglinda olarului

În vremurile de demult, când din pământ se făceau toate cele de trebuinţă vieţii, ca tot pământ să ajungă după ce vor ajunge de netrebuinţă, olarii îşi aveau rostul lor, şi erau, unii mai cunoscuţi, alţii doar de cei dimprejur cunoscuţi, unii vindeau mult şi aveau de toate, alţii, nevânzând mare lucru, îşi duceau viaţa ca şi toţi ceilalţi, cu gânduri, cu vise, cu speranţe, cu năzuinţe şi năluciri
Într-un sat pierdut de lume, undeva în lumea vremurilor, nici departe nici aproape de curtea unui rege, trăia un olar, care făcea oale pentru cei din satul lui. În satul lui era vestit, dar din alte sate nimeni nu ştia de el. El muncea şi câştiga cât să-şi ducă zilele, dar năzuia că într-o zi va ajunge să-şi vândă oalele în cetatea în care îşi avea regele curtea, să fie cunoscut şi să şi câştige în măsura muncii şi a cât de vestit era. Însă totul era doar năzuinţă, căci n-avea ce să aştepte, de vreme ce lenea-l făcea să se mulţumească la a avea ce vinde celor din satul lui.
Într-o zi, un călător a poposit în pragul colibei din care el tocmai se pregătea să-şi ştie ziua de muncă terminată. Povestind despre una, despre alta, despre lumea prin care călătorul umblase, a aflat că pe lângă un un sat, ceva mai depărtat, trăia un înţelept, un mare înţelept care găsea răspuns la orice întrebare, avea răspunsuri pentru orice problemă a oamenilor. Mai află că era un înţelept pe care nimeni nu-l auzise vorbind şi toţi spuneau că e mut. Nimeni nu-l văzuse ieşind în lume şi toţi spuneau că nici picioare nu are. Cei ce mergeau la el băteau de trei ori la uşă apoi deschideau un oblon şi tot ce aveau de făcut era să privească ochii înţeleptului, ce se vedeau uşor în întunericul colibei ce nici ferestre nu avea, căci ei erau cei care dădeau răspunsul, mai repede şi mai uşor decât ar fi fost date prin cuvinte. Şi mai spunea călătorul că toţi cei ce fuseseră la el, sfaturile-i luându-le în seamă, au reuşit...
S-a răsucit aproape toată noaptea, de nesomn şi gânduri multe. Îşi ştia mulţumirea pe care o avea, aşa cum numea el lenea, fiindu-i greu să recunoască, dar dorinţa de a fi cunoscut şi de a câştiga mult, era mai mare decât orice. Şi a adormit în zori... A doua zi, de dimineaţă, lăsând orice treabă a plecat spre acel sat.
A ajuns pe seară în sat şi înainte de a se lăsa apus soarele, era la uşa înţeleptului. Sfios, a bătut de trei ori, uşor, apoi, şi-a găsit puterea de a deschide oblonul. L-a tras şi a pus întrebarea dintr-o suflare: Cum pot ajunge cunoscut şi ceea ce fac eu să vând în oraşul în care se află curtea regelui? Nerăbdător fiind să afle răspunsul, şi-a ridicat privirea şi văzând ochii înţeleptului, arătând a plictiseală şi nepăsare, şi-a zis: Am stat şi am aşteptat şansa care să îmi cadă din cer. Trebuie să muncesc eu mai mult, ca, încet, încet, să ajung unde îmi doresc... Pe drum întorcându-se, gândea şi mai că vorbea de unul singur: Oare câţi alţii nu fac la fel ca mine? În jurul meu sunt atâţia oameni care se plâng de nenoroc, dar nimic nu fac pentru a avea noroc...
S-a pus pe muncă de a doua zi, zi de zi făcea ulcioare şi oale şi le vindea şi prin satele din apropiere. Se vedea câştigul şi punea de o parte ceea ce era mai mult decât avea nevoie. Zile, săptămâni, luni la rând făcea la fel. Socotind însă îi era clar că timp mult ar trebui să treacă pentru a ajunge ca năzuinţa sa să nu rămână o nălucire. Şi, pe deasupra, deşi câştiga, zi de zi simţea şi că nu îl împlineşte munca lui. Schimbată-i era viaţa, dar înţelegea că nu e de ajuns. Nu-şi avea răspuns, aşa că s-a hotărât să mai meargă o dată la înţelept, să-l întrebe ce ar mai trebui să facă. N-a trecut mult, doar cât i-a trebuit să nu piardă o zi importantă, şi, cu nerăbdare, cu grabă, a ajuns la coliba ce se vedea a fi mai în paragină, de parcă nimeni n-ar fi locuit acolo. Încă sfios, a bătut de trei ori, a tras oblonul, şi a întrebat: Cum pot să vând mai mult, pentru a strânge mai mulţi bani, ca să mă pot muta în oraşul curţii regelui?
Privea ochii înţeleptului, care se arătau trişti, obosiţi, parcă lipsiţi de lumină. Nici n-a fost greu. În gând să-şi spună: Aşa priveşte un om singuratic, ce pe nimeni nu-şi are aproape, ce-i de lume izolat. Aproape speriat, şi-a spus sieşi: Nu am prieteni, de rudele ce mă mai caută eu fug, pe cine am eu? Mereu îmi este frică a mă întâlni cu ei, căci frică-mi e că îmi vor cere bani, sau ajutor...
Pe drumul de întoarcere a luat hotărârea: Din ceea ce va câştiga, lucrând şi vânzând mai mult, îşi va ajuta puţinii prieteni, rudele şi vecinii, toţi oameni sărmani, care abia se descurcau de pe o zi pe alta. După câteva săptămâni vedea roadele hotărârii lui: vindea de două ori mai mult şi, deşi pe mulţi îi ajutase cu bani şi mâncare, lui îi rămânea mai mult. Şi a ţinut-o tot aşa, după câteva luni reuşind să strângă cât să-ţi ia o căsuţă în oraşul de care-i era legată năzuinţa lui veche. Oraşul avea un târg mare, cumpărători veneau de peste tot şi nici nu mai trebuia să piardă timp pe drumul, dus şi întors, între satul lui şi oraş.
În târgul cel mare veneau şi călători de peste mări şi ţări, cu pungile doldora de bani, iar el vindea tot ce producea. Îi ajuta pe oameni şi, pe lângă cei pe care îi ajuta, îşi făcuse mulţi prieteni, nu mai simţea singurătatea care îl apăsa. Dar, ca să poată să-şi împlinească visul, de a câştiga, de a fi cunoscut, de a avea ucenici şi de a avea propria-i prăvălia, nu era de ajuns. Nu avea timp să lucreze mai mult, nu-şi avea timp pentru nimic altceva, făcea tot ceea ce creadea că se poate face. Căuta cheia prin care să poată să treacă şi această barieră, dar nu o găsea. Nu putea nici să vândă mai scump, pentru că alţii produceau la fel ca el, la fel de bune, şi cumpărătorii n-ar mai fi venit la el. Trebuia deci să meargă iarăşi la sfătuitorul lui, înţeleptul mut din casa părăginită.
Abia îşi înfrâna aşteptarea de a ajunge din nou la uşa colibei, cu încrederea deplină că va primi răspunsul cel bun, la fel ca altădată. Se temea doar să nu fi murit cel căruia nu ştia cum să-i mulţumească. Şi aşa credea când a ajuns în faţa colibei, care era şi mai dărăpănată, ca şi părăsită...
Cu mâinile tremurânde, a bătut la usă şi a tras oblonul. S-a liniştit când, prin întuneric, a zărit ochii înţeleptului. Liniştit, l-a întrebat: Muncesc şi vând tot. De dimineaţă până seara, ba şi noaptea câteodată. Dar tot nu îmi e de ajuns să deschid prăvălia mea. Ce să fac, altceva, ca să câştig mai mult?
Din întuneric, o privire vie, îndârjită. Era privirea omului plin de determinare, dar şi disperarea celui care n-ar vrea să-şi piardă speranţa. Şi-i era de înţeles că asta era viaţa lui din ultimul timp, era mulţumit că se mutase din sat, însă munca îi lua tot timpul şi nu avea deloc odihnă şi viaţa era mereu la fel.
În dimineaţa următoare, trezindu-se mai odihnit, se simţea parcă mai uşor. Privea umbra copacilor cum se micşora şi parcă voia cuiva să-i fie recunoscător. Se întreba cum de nu se oprise, atâţia ani, să se bucure de lucrurile mărunte, de mirosul florilor sălbatice ori de aroma ceaiului? Şi, ca niciodată, fără să ia lutul în mâini pentru a-i da o formă pe care să o vândă, a plecat în târg de dimineaţă, altfel decât până atunci când doar după amiază vedea cum arată viaţa în târg. Şi-a luat cu el doar ceea ce avea, oale şi ulcioare, lucrate de mult, pe care le păstra în casa lui, şi a plecat, mai mult curios, la vremea când nu o mai făcuse.
Era diferită lumea târgului. Se arătau cei veniţi de departe. Printre ei, a zărit un om pe chipul şi îmbrăcămintea căruia se citea nobleţea, un om puternic şi hotărât. S-a oprit în faţa olarului şi a început să cerceteze cu atenţie ulcioarele lui. L-a auzit zicându-şi: N-am mai văzut o asemenea îndemânare... Apoi l-a întrebat pe olar: N-ai vrea să lucrezi pentru Curtea regelui? Ai fi plătit de cinci-şase ori mai mult decât acum? Olarul, fără să stea pe gânduri, văzând că asta-i era calea pentru a-şi împlini visul, i-a dat răspuns.
Nu mai putea de bucurie. Simţea că trebuie să meargă, degrabă, la bătrânul înţelept şi să-i multumească. Îl ajutase mult şi nu apucase să-i vadă decât ochii. Vroia să-l strângă în braţe, ca semn al recunoştinţei sale.
Grăbit, în aceeaşi seară a ajuns la colibă. A bătut la uşă cu acea mare nerăbdare a bucuriei. A tras oblonul şi ochii ce străluceau de bucurie, ca niciodată, i-au dat curaj să spună: Mare înţelept, vreau să-ţi mulţumesc pentru ajutorul tău. Ştiu că eşti retras din fire, dar lasă-mă să intru să-ţi povestesc şi să te îmbrăţişez!
Fără să aştepte răspunsul a deschis uşa. Şi a încremenit... Se vedea cu totul în oglindă.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: