marți, 18 iunie 2013

Visul ca timp

Trăiesc prezentul ca să nu rămân cu înţelesurile trecutului în urmă, ca să pun unele lângă altele faptele, unele lângă altele gândurile spre a-mi pierde întrebările despre ceea ce acum există, punând unele lângă altele realităţile. Iar dacă printre cele puse unele lângă altele mai rămân crăpături pe care gheaţa le poate lărgi, sau vântul îşi poate face de cap, visul visul pune restul, acel rest care face întregul întreg adevărat.
Ţi-am spus, îţi mai spun şi acum, la fel: nu fug de trecut, nu fug de viitor. Şi nu fug de prezentul pe care îl făptuiesc pas cu pas, şi nici visul nu îl iau ca pe o glumă a minţii, a dorinţei, a faptei sau ne-faptei. Visul, cu tot ce-mi aduce din viitor, cu ceea ce-mi readuce din trecut, cu ceea ce mă face să văd prezentul cu ochii pe care în vis doar pot să vadă ceea ce nu se vede, este totuna cu prezentul, dar şi semn că mă las tentat a închide ochii, faţă-n faţă cu realitatea pe care mai am dorinţa de a o face altfel decât va trebui să fie. Fugind, doar m-aş avânta într-o alergătură care s-ar pune ea să fugăreas-că timpul spre a-l îmbătrâni.
Dacă ţi se pare că a trecut mult timp de când nu ţi-am spus despre tine, despre mine nici măcar cât despre tine nu am spus, nu fi nici veselă nici tristă. N-am spus doar pentru că mi-a trecut prin gând să-ţi spun. Dar gândul aduna şi aduna veşti despre tine, cea ascunsă în cotloane dosite de lumina care le-ar fi făcut pline de via-ţă. Tocmai această lipsă m-a făcut să înţeleg de ce cauţi cum să arăţi că nu îmbătrâneşti, de ce îţi este atât de frică de bătrâneţe... Timpul îşi arde măsura pentru a te salva... Şi, arzând, te trece...
Când visul meu nu are linişte, ştiu că linişte tu nu ai, când eu, visând nu am linişte, ştiu că trecutul e cel care, în zbaterea-i de dinainte de moarte, îşi asumă libertatea de a scoate, din tainicele ascunzători, motivul întâmplărilor de care ne-am făcut răspunzători, nefiind răspunzători. Şi-i să în vileag pe cei care, sub acoperişul încrederii ce şi-o aveau, în ideea de firesc, se vroiau stăpâni, stăpânitori şi înstăpâniţi pe viitorul nostru, se prindeau în hora absurdului încercând înălţimea cerului, pe întuneric, când nu-i puteau dovedi înălţimea, cu degetul mic. Şi au crezut, până mai ieri că l-au atins. Dar adâncurile i-au întrebat de noroiul de sub unghii...
Eu adun ideile, tu cauţi să te regăseşti, voindu-te să fii ceea ce ai fost, voind să fiu cel care am fost. Din amintiri nu poţi înfăptui nici o trăire, cel mult poţi să o retrăieşti, în vis doar, de cumva se-ndură timpul, poţi să-mi vorbeşti şi să-ţi ştii sufletului uşurarea că adevărurile sunt rostite. Şi doar visele te mai îmbrăţişează, doar în vis te mai găsesc, ca altădată, privitoare spre ceaţa orizontului şi mai pot să-ţi arăt înseninarea ce, în spatele fumurilor care te-au împins peste praguri şi peste marginile drumului, fără să mai poţi alege altul, neavând de unde altul să alegi. Doar în vis mai vezi acum drumul, doar în vis mai vezi ce era să fie. Şi te zbaţi...
Amintire doar mai eşti, gând nicidecum, motiv nu mai ai cum, motivaţie doar de nu m-aş gândi spre mai departe. Visului, trăitoare fiind, ştiu că trăieşti! Mie mi-au rămas însă întregi cuvintele, de oricine ar fi fost rostite. Timp de-ai vrut să-mi furi, mi-ai furat, gânduri de-ai vrut să-mi pierd, m-ai făcut să le pierd. Dar de cuvintele ce mi-au rămas, aşa cum au fost rostite, ţi-a fost dat să uiţi, cu ele n-ai putut nici să te înţelegi, nici să le amăgeşti, nici să le tai rădăcinile. Şi au rămas înrădăcinate în tine, chiar dacă prin mine trăiesc, fiind chemare pentru totdeauna, şi blestem pentru toate neamurile-n care, de-acum încolo, după tine vor fi să fie vremurilor trăitoare. Vieţii cu viaţă-i plăteşti, şi de viaţă legate erau. Visului vieţile ce vor veni le sunt deja ştiute şi deja vieţii de acum se arată.
Încă mă ştii ca fiind cel ce am fost, cel spre care gândul ce-l aveai venea, lăsându-se ştiut. Dar pe cel care sunt nu-l mai ştii... Nici de puterea ce ţi-ai avut-o nu mai ştii, puterea ce-o am n-ai cum să o ştii. Oricare ţi-ar fi gândul, doar semnul lui mi se arată, pe tine cea de altă dată, strivită între neputinţă şi păcatul ce ţi l-ai pus pernă şi chiar aşternut. Oare de ce niciodată, în vis, nu dormi?
Trăiesc prezentul pentru a-mi avea trecutul rânduit după motivele pentru care mi-a fost în felul în care mi-a fost şi nu într-un fel care ar fi putut să fie. Pe muchii de cuţit s-a pus de oricâte ori simţea cuţitul ghilotinei sau securea călăului şi chiar acesta care a fost putea altfel să fie de un altul era să fie. Pe când nemărginirea o avea în faţă şi-a ales mărginiri care acum pot doar ca să fie motiv de discuţie, să se reamintească aducând acea otravă a sufletului şi minţii, banalul dacă, în faţă. Trăiesc acum înţelegându-l, şi nu îmi pasă de vrea, ori de nu vrea, să-i amintesc mărginirile ce-i lasă doar drumul spre moartea ce-l redă doar amintirii, niciodată făptuirii. Tu-ţi faci vise că-l vei înţelege, eu visând îi surprind înţelesurile ce le avea atunci. Tu visezi ca să-ţi uite plânsul de absurdul prezentului, eu în vis mi-am uitat motivele de a mă plânge, ori de a plânge.
Azi, cu visele mele glumesc şi glumesc despre ele cu cei care îşi doresc, în vis, să li se arate ceea ce nu s-a întâmplat. Cu cei care îşi doresc visul să le dea înţelesurile trecutului, de toate vorbesc, ştiindu-le, după dorinţă, că sunt cei care zilei următoare îi lasă rostul aşa cum îi este dat, fără teama a ceea ce numesc ceilalţi rău, fără îmbuibarea pe care ceilalţi o au, crezând că de le-ar fi ştiut, ar schimba ceea ce nu le-ar fi pe plac. Râd şi glumesc, ca să înţeleg câtă putere crede omul că are şi câtă putere crede că îi trebuie ca să-i fie îndeajuns când schimbător se vrea. Mi-e râsul plâns, ştiind pe ce drumuri îşi mână paşii. De multe ori şi pentru tine, pentru când de credinţă te-ai pierdut şi te-ai lăsat îngenunchiată de neputinţa de a nu fi prima, de neputinţa de a întelege rostul şi menirea vieţii altuia, menirea şi rostul vieţii tale. Pentru asta plâng cât plâng, dar pentru ceea ce va urma, dacă păsările, ce dimineaţa te fac să te trezeşti că vine dimineaţa, le vrei asculta, le vei auzi plângându-te. Dar visele tale chiar şi de ascultarea lor te îndeamnă să fugi...
De amintiri tu ai timp, dacă nu ai, ţi-l faci. Eu nu mai am, am însă destul timp să trăiesc. Ca să am atât cât să mi-ajungă, i-a lăsat visului toate motivele să mi-o ianainte, să trăiască, dacă îşi doreşte, înaintea mea toate cele care îmi vor fi să le trăiesc. Eu trăiesc acum, el, înaintea mea trăind, îmbătrâneşte. Dar temerea că prea multe adunând, nu va avea timp să-mi spună ceea ce, trăind, învaţă, i-o simt, şi-i las libertatea de a-mi spune poveştile vieţii lui, din trecut până-n viitor. De prezent niciodată nu-l întreb, am înţeles de ceva vreme că el nu a avut niciodată de ce să înveţe ce înseamnă acum. Acum doar pentru a-l trăi noi, cei care vrem să trăim, există. Doar că mulţi vor clipa să o trăiască, crezând că acea clipă înseamnă acum.
Prea devreme te trezeşti, deşi ţi-ai dori să te trezeşti mai târziu... prea tîrziu adormi deşi ţi-ai dori să adormi devreme... Ţi-ai rătăcit în deznădejdea care te-a cuprins din clipa în care n-ai mai putut să laşi pământului semnul crucii şi l-ai oprit cu mult deasupra, de teama de a nu te lovi furia Cerurilor ce-ai dezlănţuit-o, orbită de lucitorul negru al întunericului care.ţi promitea trepte şi podiumul de care neputincioşii într-ale lor îţi vorbiseră cândva şi te iscodeau, pe vremea când încă îţi vedeai drumul tău, de faptele ce nu le voiai face precum le vroiau ei, de calea ce nu o voiai precum ei o vroiau, de răbdarea pe care o aveai şi ei nu şi-o mai puteau avea. Când ura şi-a aprins făcliile, ai orbit şi-ai încurcat drumurile. În acea clipă, lovind, visele ţi le-ai deznădăjuit, împrumutându-le deznădejdea ta. Acum ele îşi plătesc datoria şi chiar dobânda ce, prin faptele tale, clipă de clipă, mai mare şi mai mare ai făcut-o.
Trecutului nu-i mai plătesc bir. Nu-i cer nimic, nu-mi cere nimic. Eu îi las tot timpul pe care şi-l doreşte pentru a-şi trăi în linişte bătrâneţea. Pe tine te-aud în vis cum îl tot iei la întrebări... Şi, în vise, te-aud, întrebându-te de de ce îţi este tot mai greu să te priveşti în oglindă, şi-ţi aud fugarul îndemn de a-mi căuta drum spre bătrâneţe. Deşi, n-am uitat, de atâtea ori ţi-am spus că eu nu voi îmbătrâni, încă mai vrei să fim la fel... Ce răspuns să-ţi dau, cum să te fac să înţelegi? Atât pot să-ţi mai spun... Trecutul, mie, doar în vis mi se arată. Şi tu eşti vis, ca şi visul nopţii trecute... Trecut!

Niciun comentariu:

Flag Counter