joi, 20 iunie 2013

Obosit, aşteptând...

Ca niciodată, acum, cum nu-mi amintesc vreodată să mă fi ştiut, sunt obosit. Simt oboseala chiar şi în priviri, o simt chiar şi în auzul vorbelor ce mi se spun, îmi invadează gândurile. Până şi aşteptarea zace obosită, nemaiştiind de-şi aşteaptă sfârşitul sau de mai are folos, ca timp al înţelegerii sau trecerii timpului. Am obosit, până şi trăirile se arată obosite. Nici faptele nu se lasă mai prejos, le simt deja dorinţa de a face ceea ce paşii deja au început să facă: să se târască.
M-a făcut să fiu atât de obosit prea multa nehotărâre de care, în juru-mi, m-am lovit şi prea multele justificări ale nehotărârii, acceptată doar ca mod de rezistenţă la toate cele care se adună una peste alta, văzută ca şansă unică de supravieţuire într-o realitate colorată în fel şi chip de acelaşi gând nehotărât. Am obosit văzând ceea ce se vede şi nu se vrea văzut...
Am obosit văzând vinovaţii care în loc de a vorbi despre urmările vinovăţiei lor, au învăţat că tupeul e armă ce-i poate apăra, căutând vinovăţii celor faţă de care se fac vinovaţi, aruncându-le ca pe un snop să săgeţi ce lovind, să facă răni şi să doară, spre a se uita de faptele vinovăţiilor lor. Şi parcă spre a nu avea timp să mă pot o clipă odihni, se pun a se dezvinovăţi de orice, chiar şi de nevinovăţie, căutând calea de a arăta sufletul, mintea şi gândul ca fiind curate ca lacrima, de a li se adeveri credinţa că sunt doar plătitorii păcatelor altora, urmare a faptelor altora.
Am obosit să îmi tot spun părerea, cerută fiind, şi să aud argumente care să o contrazică, doar pentru că părerea mea nu avea acele argumente care să o facă să fie aşa cum îşi dorea cel care mi-a cerut-o, simţind şi el ceea ce era uşor, şi de alţii, de văzut, că firescul e tot mai nefiresc şi dintr-un rău se dă într-un alt rău, fără ca lanţul să-şi aibă sfârşit. De-atâta oboseală ce mi-o simt, faţă de mine simt datoria de a nu mai avea păreri, dar cum nu-mi vreau luptă cu propriul adevăr, încep să tac, oamenii tot mai rar fiind dornici de altceva decât vor, chiar dacă ceea ce vor îi face să ceară ajutor. Măcar vorba, de va putea, să nu-mi obosească de tot...
Mâna întinsă celor ce ajutorul spre a nu luneca pe tobogan am tot ţinut-o. Dar am obosit să fiu atent nu pentru a fi de ajutor în momentul inerent al dezechilibrului, ci pentru a mi-o apăra de lovitura ce venea ca un fulger, ascunsă de încăpăţânarea de a susţine că doar coborârea este calea cea mai bună şi cea mai dreaptă spre a se reuşi în ceea ce se spunea că n-a fost niciodată reuşită, spre a se ajunge la limanul de care abia se spusese că nici ştiut nu este.
Am obosit să aud repovestite, după chip şi asemănare, învăţă-turi, amputate sau chiar lăsate fără viaţă, să văd ca dascăli şi învă-ţători pe cei care citesc pe sărite sau pe cei care ceea ce alţii laudă şi ei laudă fără a şti ce laudă şi de ce laudă. Am obosit să pun în locul celor trei puncte pe care doar orbii cei mai orbi nu le-ar vedea, săriturile dintre înţelesuri, ceea ce lipsea, şi pentru acest motiv să fiu acuzat de neînţelegere, să adaug, înţelesului prezent, înţelesul viitorului, şi pentru acest motiv să mi se spună că sunt cârtitor, potrivnic şi neînţelegător.
Am gândul, de oboseală, de a adormi, de câte ori mi-a fost dat să ascult poveşti despre lumi în care nimic nu e altfel decât se doreşte, şi pentru a fi luate ca adevăruri, se pun în gura unor cunoscuţi, sau necunoscuţi, foşti sau chiar şi nefoşti trăitori pe Pământ, doar-doar vor fi cât mai mulţi cei care le ascultă şi rostesc numele celor care întâii le-au adus oamenilor spre a fi cunoscute. Am obosit să le spun celor care s-au luat după ele, crezând în adevărul care, dacă lumea nu o pot totuşi îndrepta, măcar pe ei i-ar fi îndreptat, că sunt poveştile altora, sunt înţelesurile altora, că aceia care au fost primii povestitori caută ei, pentru ei, înţelesuri, dar din teama de a pierde, de a renunţa, de a se schimba ei, pe alţii îi ademenesc şi-i încearcă, ori doar îşi vor un podium de nemuritori cât încă sunt vii.
M-au obosit, de o viaţă încoace, să tot şterg etichetele pe care oamenii altor oameni le pun sau, uneori, cu blândeţe sau cu răutate, şi le pun chiar lor, privind eticheta pe care altora, cu răutate sau cu blândeţe au pus-o. Şi pentru că n-am putut să văd, aşa cum era eticheta, nici diavoli din cei mari, întrupaţi, şi nici arhangheli puşi în trupul unora care numai fapte asemenea îngerilor, departe de cele ale arhanghelilor, m-am încărcat şi duc după mine, etichete la fel de neadevărate ca acelea pe care am încercat, încerc şi voi tot încerca să le şterg. De judecată fug cei ce flutură etichetele, împotriva judecăţii sunt, dar judecă mai mult decât toţi cei pe care îi arată cu degetul ca fiind judecători sau prieteni cu judecata. Şi-am obosit încercând să-i conving măcar ca, din când în când, după ce pun o etichetă, sau despre cineva vorbesc, ridicându-l în slăvile cerului, ori cufundându-l în adâncurile cele mai întunecate, sau despre învăţături cu aceleaşi porniri, vorbind, să se uite în oglindă. Şi de vor descoperi mai mult decât văd, să uite, atunci, a pune şi a-şi pune etichete...
Am obosit, încercând, uneori reuşind, alteori nereuşind, pentru cei plecaţi, ştiindu-i ca pe toţi ceilalţi, veşnici, şi mai ales pentru cei care, aici, în viaţa de pe Pământ, sunt altfel decât ceilalţi, sunt nemuritori. Fiindcă din lipsă de adevăr pentru propriile idei, oamenii îi încarcă şi cu alte etichete, cu alte merite sau alte nemerite, cu alte puteri de a face bine sau a face rău, De judecata faptelor nu scapă nimeni, fiind normal, firesc, fiind cea care şi pe alţii îi poate îndrepta, dar de la faptă până la viaţă şi de la viaţă până la sufletul puţin trăitor în timp omenesc, e cale lungă şi greu de ştiut. Şi nemuritori fiind, mai grea le va fi povara pe care nu şi-o merită, doar pentru că unii şi-au găsit ca singură cale, neputând altceva face, să se agaţe de nemurirea lor, spre a fi ei înşişi, măcar pentru un timp, pentru câţiva, nemuritori. Am obosit, vorbind despre liniştea în a face altceva şi odihna pe care toţi o au necesară după plecarea de aici...
Am obosit şi mai obosit mă simt pe zi ce trece. Mă obosesc tot mai mult ştiinţele peste noapte care n-au de-a face cu ştiinţa, oricât de vizionară şi de imaginativă ar fi, ştiinţele care nu demonstrează nimic, fiind făcute să demonstreze ceva ce crede cineva, ceea ce vrea el să creadă că este adevărat. Ştiinţă nu poate fi numită acea înşiruire de orice, nume, cifre sau idei, care trag de clopotele bisericilor şi aprind claiele de paie ca să pară că tună şi fulgeră cerurile, ştiinţă nu este ceea ce doar unul poate gândi spre a o duce mai departe. Greu, sau niciodată, se naşte o ştiinţă când fură înţelesurile altei ştiinţe şi când ea nu se înţelege, în nici un fel cu argumentele pe care făcătorii de ştiinţe şi le aduc lor, dar nu le pot da altora, când e să spună celor care nu stau cu gura căscată la ei, despre ceea ce poate sau ceea ce nu poate ştiinţa lor. Tocmai faptul că n-am auzit, decât rar, spunându-se ceea ce nu se poate, acum mă oboseşte. Mă oboseşte ştiind ce înseamnă ştiinţa oamenilor şi auzind vorbindu-se de ştiinţa pe care oamenii nu o pot încă pătrunde, mă întreb ce nobleţe au ideile, dacă ceea ce spun ei este doar o răstălmăcire a ceea ce oamenii au cuprins deja. Şi-am obosit să-i văd pe cei ce se lasă traşi de lanţ, sau traşi pe sfoară.
Am obosit să văd banii măsura sufletului, şi trupuri vândute spre a se sări în vârful catargului dorit de de acel “vreau”, la care omul este momit cu vorbe sau cu poveşti, la care omul se dedă fără întrebări şi fără acele înţelesuri, pe care dacă şi le-ar lăsa avute, nici moarte a nevinovaţilor, nici hoţie, nici desfrânare n-ar mai fi, căci fiecare ar şti ceea ce îi este dat şi ceea ce cu adevărat ar avea, cât va putea să fie stea sau doar foc de paie, şi acelea cumpărate la suprapreţ. Am obosit să văd oameni alergând, în stânga şi în dreapta, doar pentru a găsi pe cineva care să-i vorbească de alte înţelesuri şi motive, decât cele pe care le vede şi nu şi le vrea. Şi tot obosit mă face să fiu, simpla vedere a celor care fură bucuria altora doar pentru a şti că cei furaţi nu o vor avea-o.
Am obosit... Am obosit şi parcă îmi doresc să mor puţin, spre a mă putea renaşte, liber de toate etichetele şi liber de toate înţelesurile pe care acum le am, care mereu se completează cu altele, care alte etichete completează, nemaiavându-şi contraziceri, doar confirmându-se unele pe altele şi arătându-mi o lume săracă, sărăcită şi luptând pentru a se sărăci, o lume murdară, murdărită şi ţinând morţiş să se murdă-rească peste măsură... Dar, cum morţii nu-i prea sunt dator, aştept o ploaie, cum n-a mai fost văzută, o ploaie care să spele şi, de-i nevoie, să ardă toată încărcătura ce oboseşte pe toţi cei care mai ştiu de ei...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: