S-ar fi crezut că nu e iarnă, că n-au dat gerurile, că n-au viscolit vânturile stepelor pline încă de duhul hoardelor migratoare... Începuseră să se ridice valurile de ceaţă neagră şi să se limpezească orizontul. Am văzut chiar şi stelele cum veneau, una câte una, să umple formele constelaţiilor... Atunci ne-am adunat şi noi să fim noi...
Când au urlat lupii i-am întrebat de ce urlă. Mi-au spus că vine viscolul şi corăbiile ancorate în port pot fi răsturnate, că un lup, din cei ai lumii, turbat poate să atace chiar şi un înger, că uriaşii au doar picioare mari şi tocmai de aceea ei nu vor să îngenuncheze. Când vine viscolul lupul se va înfometa şi chiar va sări în spatele uriaşului ca să-l pună în genunchi şi să-l ascundă în nămeţi pentru ca lupii albi, în trecerea lor să nu-l mai vadă putrezind.
A nins apoi ca să ne-arate Cerul că lupii care-au urlat veniseră să de veste. Peste noaptea mare, întunericul a devenit stăpân, s-a înstăpânit peste toate.
Am plecat la drum şi m-am afundat în primul nămete.
M-am oprit şi am urcat deasupra lui. Pe ape era vânzoleală.
Am ieşit de-acolo şi am dat să merg. Dar m-am înnămeţit iarăşi. Era un nămete mare, foarte mare. M-a acoperit zăpada şi am adormit. Auzeam cum trecea pe deasupra primul val de cotropitori. Am văzut că lăncile lor aveau vârfurile otrăvite. Până la urmă un Cavaler al focului a trecut pe urma lor şi a topit nămetele de deasupră-mi!
Aveam de mers, am plecat iar...
Şi prea puţin am mers şi valul de zăpadă a fost aruncat iar în ochii mei. Am nimerit din plin într-o vale plină de zăpada care s-a umplut-o, deasupră-mi, cu zăpezi grele, aduse de pe maluri de ape curgătoare. Era grea, udă şi plină de resturi de mal, rupte de vântul ce muşca din el, zi de zi, nemilos. Am simţit cât de greu apasă pe mine, cât întuneric lasă să curgă pe toţi care-i sunt în cale. Atunci i-am simţit şi vârtejul ce adună toate gunoaiele aruncate pe acoperişuri şi pe la pragul caselor, pe la ferestre dar şi pe sub clanţa porţilor ce stau mereu închise, ca să le împreune şi să le facă tină ce cade în creştetul viscoliţilor.
Au căzut deasupră-mi toate.
Mi-am pus palmele în vatră şi am aprins focul să topesc mormanul de zăpadă. M-am aprins şi eu ca să pot topi mai repede şi am topit destul cât să pot privi iarăşi către cer. Dar mă picuraseră şi stropii de tină...
Pe o gaură am ieşit şi am văzut că deja trecuseră arcaşii...
Îngerii mi-au trimis solie şi-un pahar cu apă vie!
Mi-am pus paşii din nou pe drum ca să-mi pot privi gândurile pe sub luminile cetăţii cu urme de războaie vechi, de trădări, de căderi, înălţări şi revolte. Printre coloanele de fum am văzut limpede, gândurile-mi limpezite. Căutau mereu spre timpurile ce vor veni. Limpezimea şi profunzimea cerului de atunci m-au lăsat să văd, peste aburii drumului, casa de acasă. Precum în Cer aşa şi pre Pământ! Şi viscolul doar se auzea...
Mi-am lăsat gândurile să se împlinească în Lumină. Am plecat la drum, drum încă lung aveam de străbătut!
Valea cetăţii avea maluri mari de pământ ce-o apărau de orice. În vale era tot aşa de întuneric precum lumină era. E un creuzet decantator.
Am urcat pe mal şi m-a prins o rafală. Mi-aruncase, deodată, sare şi piper în ochi. Buzele mă usturau, ochii mi se închideau. Adormeam în zăpadă şi o simţeam cum creşte deasupră-mi, spre a mă acoperi. Mi-a ajuns până la glezne, până la genunchi, până la piept. Era greu să mişc pasul. Mi-am ridicat mâinile şi am măturat în jurul meu. Zăpada se lipea, nu era doar zăpadă. Era amestecată cu un clei ce fi fixează morţii în morminte. Nişte netrebnici au vrut să fure câteva butoaie şi pentru că i-am văzut au golit şi peste mine unul.
M-am desprins cu greu şi, ca să mă curăţ, m-am îmbrăţişat cu stejarii pădurii ce m-au învelit cu frunzele coapte la soare. Mi-au găsit leacuri pentru mine şi mi-au dat o tolbă plină cu leacuri pentru alţii. După ce mi-au videcat rănile încleiate, multe mi-au arătat: cum se slobozeşte ţâţâna porţii, cum se rupe parâma pe nod, să nu se mai lege niciodată, cum se dă rod câmpurilor înnisipate, cum se taie pântecul de-al doilea ca să rămână curat şi luminat cel ce-i omului lăsat, cum se prind hoţii de umbre şi dătătorii de urât, cum se alungă ielele din paturi, cum se topeşte smoala de pe chipurile învrăjbite, cum se scoate mortul din case, cum se trimit sufletele morţilor înapoi în morminte, cum se toarnă apa în fântâna pângărită, cum se vede omul cu chip cioplit, cum se arată cu plumbul faţa nelegiuitului, cum se scoate ce-i băgat şi se bagă ce-i scos, cum se caută umbra din faţă şi umbra din spate, cum se văd lupii care sunt câini ce au muşcat carne de om, cum se caută şerpii de sân şi broaştele de uscătură. Şi m-au mai învăţat să ard focuri la colţ de casă acolo unde vrajba şi nefolosinţa dă chip hâd celor din casă, sau când friguri pe copii îi prind.
Făcusem drum greu şi mă plângeam că mi se scurg picioarele şi paşii merg doar pentru că eu îi îndemn, altfel ei s-ar întoarce şi s-ar tot întoarce.
Stejarii bătrâni mi-au prins obrajii şi mi-au şters lacrimile. M-au prins în braţe să mă păzească de vântul ce nu prididea a împrăştia îngheţuri. Şi-am adormit când Poarta Cea Mare s-a deschis şi a limpezit văzduhul. Vântul a şuierat prelung şi-a fugit înspre maluri de ape.
Au coborat Cavalerii Focului pe urmele hoardelor invadatoare. Au coborat îngerii Cerului să lumineze drumuri. A venit Căpitanul să vadă urma zăpezilor şi urmele lupilor turbaţi ce au muşcat de gât îngerii pământului. I-a însemnat tăindu-le un picior, ca să fie văzuţi şi oamenii să-i ocolească.
Cel ce va veni, în chip de om, mi s-a arătat să-mi spună de ce mi-e aşa greu drumul spre Ţara Însingurării.
S-au plâns cerurile de jos că le-am spart în umbletu-mi prea fără păsare de umbre. Mi-au cerut pedeapsă că am eliberat stropii de lumină din prizonierat şi s-au arătat colţii rânjind ai martorilor mincinoşi. Au reclamat prea multa-mi nepăsare la vorbele mieroase al coborâtorilor. Poate cel mai tare au urlat împotriva mea că am dat de veste drumurile, piedicile, săritorile, potecile fără de capăt şi venirea Celor ce vor veni.
Nu m-au pedepsit, căci nici greşeli, nici fapte rele n-am făcut, dar pentru că aveam Scutul şi Pavăza, ca drept al meu, divin, mi s-au dat trei zile şi trei nopţi de învăţare a domolirii timpului. E plata ce trebuia să o fac pentru nemurirea-mi ce iarăşi mi-a fost dată. S-au suprapus realităţile ca nimeni să nu bage de seamă că Lumina şi-a înscris literele numelui în numele nostru. Se vor pecetlui trecerile peste anotimpuri şi se va arăta ca umblet spre mai departe. Au început să se bucure cei care m-au pârât, căci de-acolo de unde eram trimis, nu mai aveam să fac să se vadă ceea ce era de văzut. Nevăzându-se, multe pânze de păianjen se vor putea urzi.
Am ajuns, după un lung drum prin măneţi, iarăşi, în Ţara Însingurării. Învăţ încă ceva ce nu învăţasem, ca să pot învăţa pe alţii ceea ce au de învăţat. Pe mine mă învăţ că sunt Cel ce sunt. Învăţ să merg dincolo de al treilea prag, împlinitor, cel ce a fost trecut înconjurat de lacrimile cerului.
Trei zile, toate pline...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu