Prima zi, cu nume anonim

E prima zi, ivită fără veste, cu nume anonim, din faldurile nopţii ce s-a scurtat, clandestin, împinsă de la spate de un timp grăbit, prea grăbit în amintirea viitorului.

Dintotdeauna, de mai mult decât ne-ar fi dat să ştim, de dincolo de puterea de a înţelege, chemarea ce a fost s-a ridicat rostuitoare de început. Şi stele au pornit, urcând înspre cer clipa ce-o aveau, întâmplătoare, aproape, mai aproape, realitatea încrustată în scriptele lui, cele de totdeauna.

De demult, de când înţelesurile se îndreptau spre stânga sau spre dreapta, nicicând deodată, cu gând spre alt gând, ştiute erau clipe, voite erau fapte. În seara cu stele şi ape oglindă, puteri nevăzute un semn clar au dat.

E vreme nouă, e vreme ce vine. Cu semn de-mplinire şi pas spre mai mult. Sub foşnet de rouă, şi zori spre venire, trecutul spre moarte s-a dus neştiut. Lumina din suflet, privind spre departe s-a pus să arate ce fi-va mereu.

Este, azi, ziua-ntâie a pasului nou, spre vremuri ce lasă înaltul întreg. S-a pus la-ncercare dorinţa de iaraşi, dorinţa de totuşi, dorinţa de chiar. S-a spus înainte de-a fi să tot fie, să-nceapă degrabă, e timpul de-a fi. S-a dat semn spre ceruri, de nimeni ştiut, de toţi auzit.

Revin de departe, cu-nsemnele spusei de-atunci, ştiute consemne, în dans spre un tot, ce-n nopţi şi în zile, în prag de-nnoptare, în prag de-nzorire, un singur întreg să fie văzut.

Azi, ştiu că pot spune, pot face rostire, că-i timp de-nceputuri, că-i timp de normal, zorit de răstimpuri, zorit de-aşteptarea de val şi de mal. O zi anonimă, cu urme de-a pururi, e dată înscrisă de când, coborând, ştiam că va fi. Şi pot iarăşi spune, privind spre pământ, spre ochi căutând un pas înainte, nicicând înapoi.

Azi spune pe nume la ceea ce-i tot, răstimp fără falduri, cu sens de trăiri şi faptă de “fie”, cu praguri trecute, spre sus, tot mai sus. Şi-i spune pe nume, pe azi regăsindu-l, spre mare simţire, în sensul profund, al mult ccăutatului “a fi”.

E ziua întâie a faptelor de împlinire a legii, a firii...