marți, 10 aprilie 2012

Neomeneasca durere

De-atâta timp trecut, am uitat ce-nseamnă durerea. Printre puţinele figuri, lucruri, fapte, stări şi vorbe pe care să le uit, s-a cuibărit uitarea durerii. Durerea nu ca un simplu junghi, ci durerea aceea care ţine şi ţine şi tot ţine şi nu i se găseşte leac. Îngerii mi-au luat-o când, după ce au deschis poarta, au ridicat vălul negru pus pe ochii mei ce nu voiseră să privească decât în faldul vălului. Atunci când mă frecam la ochi să pot să cred ceea ce văd, atunci mi-a apărut ultima şi cea mai puternică durere: durerea necredinciosului. Iar de când a dispărut şi aceasta, am uitat ceea ce înseamnă, definitiv, durerea!
Acum simt iarăşi o durere, o altfel de durere, o durere ce nu e omenească parcă, o durere ce îşi înfige talpa în suflet şi îmi apasă până şi ochii. Iar în urechi vibrează mereu aceleaşi cuvinte: Spune! Spune! Spune!
Mi se cere mereu şi mereu să spun mie, cel care nu avea niciodată de gând să spună dacă are ceva de spus. Acum, când m-au străfulgerat priviri ale milei necuvenite şi nemeritate, tă-cerea mi-a strâns buzele şi mi-a încremenit limba, mi-a îngheţat cuvintele în nearticulare. Şi doare atât de puternic, pe toate părţile prin care gândurile s-ar putea să se transforme în spuse iar spusele în fapte. Nici măcar să alerg, încercând să mut durerea în urmarea alergării nu pot, căci şi alergarea e cuprinsă de durerea aceasta.
Şi se trec pe rând spasme ale naşterii gândului pentru o altă vorbă şi durerea devine val nimicitor ce se aşterne peste trăiri, încercându-le rezistenţa la dezdumnezeire. Căci îngerii, căznindu-se să ridice perdelele de ceaţă şi de fum aşternute de împilările celor veniţi ca-ntotdeauna pe urmele celor ce pot fi înnobilaţi, nu se pot lăsa seduşi de viclenele harpe armonioase ale umbrelor scoase din lăzi de zestre demult îngropate în uitare. Şi atunci, spasmoticele dureri dau veste de căutare a împiedicărilor şi întunecărilor ce pot să lase schimbarea încă timp mult în aşteptare. Mă doare neomeneşte ca să nu mă cuprindă suferinţa şi mă doare pentru suferinţa ce o văd în fiecare trecere a porţii şi în fiecare întrebare despre cum, şi când, şi cine, şi unde, şi de ce, şi pentru ce. Durerea o simt iar acum aşa cum am simţit-o când picătură cu picătură, şiroi, mi se lua totul ca să simt de unde, şi până unde, şi pentru ce, şi pentru cine trebuie să fac drum bătut cu pietre spre a fi de-a pururi de nemişcat.
De nicăieri a apărut, aşa cum de nicăieri ar vrea să mă facă să cred că au apărut umbrele, durerea. Mi-arată îngerii spre unde să-mi întorc privirea ca să nu mă orbească praful de întuneric poleit, stârnit de trecerea fugară a umbrelor, şi-mi strigă poruncitoare îndemnuri de a vorbi, şi îmi şoptesc cele ce, spuse, trebuie să le fac, acelea care-mi stau acum îngheţate pe vârful degetelor, fugind de încăpăţânarea buzelor de a nu se deschide, nici măcăr înspre şoptire. Şi durerea e din ce în ce mai mare, pentru că totul trebuie spus cât mai repede. Ştiu asta pentru că poruncile sunt tot mai multe, iar şoaptele tot mai neînţelese, pentru ca ecoul lor să nu îl facă haină sclivisită umbrele hâde!
Mă doare, mă doare şi mai mult, şi mai tare, căci văd şi soarele şi luna, stând aproape şi aşteptând să-şi pogoare razele în formă de coroane, pentru purerea şi veşnică înnobilare, visul legământului neşters de vieţi, de ape, de focuri ori de umbre. Ştiind fapta, aşteaptă urmarea a ceea ce spre Pământul acum casă, va fi şi se va-ntâmpla la zi de mare sărtbătoare, sub priviri ocrotitoare ale celor ce-şi duc omeneasca viaţă, neştiuţi ca seminţie de îngeri, sub priviri neîmpotrivitoare ale multor potrivnici şi sub privirile înapoi ale umbrelor coborâtoare în nefolosinţă, pentru întâia dată de când umbre au fost făcute, însă nu au fost date, să fie.
Şi simt cât doare acum durerea cuvintelor nerostite, aşteptând rostirea prin fapte, trăiri, vorbe şi priviri, înspre concretele lor urmări. Nici nu mă mai întreb cât să mai fie durere, căci ştiu că e durerea ultimă a zilelor din urmă ale suferinţelor şi căutărilor.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi: