Demult, tare de demult, cu peste un sfert de veac în urmă, când începusem să păşesc singur prin viaţă, am scris o poezie despre povestea unui Drum. Au trecut anii, drumul a fost bătut şi răsbătut, şi-am ajuns să-l întâlnesc iarăşi pe moşneagul de atunci, ştiind acum şi cine este... Mi-a spus povestea, acum pot să o spun...
* * * * * * *
Plecasem iarăşi la drum, aşa cum o mai pornisem şi altă dată, căutându-i sensuri şi adevăruri, înţelesuri şi definiri. Mă preumblam pe sub înseninatul cer al nopţilor ce, neavând anotimp, erau mereu nedormite de mine, căutându-mi locul de rădăcini sau de înrădăcinare.
Şi-am mers spre apus, şi-am mers spre miazănoapte, şi-am mers spre miazăzi, şi tot aşa până drumul s-a făcut spre răsărit. La ceas de trecere peste zile, când negăsindu-mi potrivirea cu lumile ce-mi ieşiseră în cale, privirea ridicându-mi către Cer, l-am văzut venind spre mine... S-a apropiat şi m-a cuprins în braţe. Era acelaşi, deloc nu trecuseră peste el anii ce pe mine puseseră semn.
-Ai ajuns călătorul drumului ce-l căutai şi despre care ţi-am spus atunci şi despre piscurile cele semeţe... Dacă tot te-ai încu-metat să urci, de ce priveşti în vale?
Nu credeam că-şi va mai aduce aminte... Nu credeam nici măcar că mi-este dat să-l întâlnesc...
-Ai rătăcit destul, am umblat şi eu mult. Mi-e timpul să mă aşez. Iar dacă tot de pe drumuri venim, hai să-ţi spun povestea unui om...
Îi era vorba molcomă şi, oricât mi-aş fi dorit grabnică plecare spre cele ce aveam de făcut, mă ţintuise în ascultare:
* * * * * * *
Era iarnă grea, cu zăpezi mari şi geruri ce sfâşiau apele şi înfloreau ferestrele caselor, când, din pragurile lumilor ce îl treceau pe ieri spre mâine, ocolind pe azi, s-a hotărât coborârea sa pe neaşteptate, în lumea celor care nu mai aveau cum să ştie că din lumina zilei s-ar putea să se vadă întunericul nopţii şi nu doar lumina zilei din întunericul nopţii, ca o biată rază a trecerii dintr-o noapte într-alta.
S-a coborât grăbit de ziua de mâine ce ştia că trebuia să o facă să fie zi senină, zi care nu se mai putea să-l prindă şi surprindă nici un fapt şi nici un gând. Avea nevoie de un azi în care să arate că oricâte vremuri au trecut, ceea ce e sfânt e totdeauna şi de-a pururi sfânt, că doar cuvântul, cel care a creat totul, cel care a dat viaţă şi a ucis, este nepieritor şi niciodată de lăsat uitării. Iar dacă prin cuvânt se face legământ, zilei de mâine nu i se poate arăta nimeni fără implinire.
N-ar fi avut de ce să vină, căci dorită nu-i era venirea, nici urmarea, nici creşterea, nici viaţa, dar văzuse suferinţa celui ce trebuise să plece şi înţelesese că prin venirea sa putea să dea lumii de ştire că oricât rău se vrea făcut i se poate împotrivi adevărul şi arăta lumii că viaţa are o cale căreia i se mai pot împotrivi cei de viaţă neiubitori, dar nu le este dat să fie mai mult decât împotrivitori vremelnici.
Şi totuşi a venit, ştiind că vor veni fapte cât pentru trei vieţi. Trebuia ca tot ceea ce face şi ce urmează să nu se prindă de nici o rădăcină, căci rădăcinile-i erau deja dăruite zilei de mâine. Ştiindu-şi deosebirea nu se sfia să şi o spună, atunci când avea avantajul de a nu sta nimeni să se gândească la spusele unui copil ce încerca să buchisească urmărind cu degetul însemnele ce aveau înţelesul pe care nu avea cum să-l uite, căci cu ele deja lucrase pentru acest azi, în trecerea-i spre mâine.
Cu trecere peste timpuri, anii n-au făcut decât să marcheze revenirea a ceea ce unii credeau că este acumulare, iar pentru alţii era doar neînţelegere, un amestec aproape imposibil de idei, înţelegeri, deprinderi, cunoştinţe şi cunoaşteri. Paşii îşi aveau deja drum ştiut şi întâmplările dădeau doar prezent a ceea ce deja era ştiut în viitor. Totul era nou, nimic nu părea a fi nou. Totul era necunoscut însă pentru tot se căuta un înţeles. Albul zăpezilor adăuga doar un însemn pe fruntea înrâurată.
-continuare în Omul ce-a venit din viitor [2]-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu