Când primele literele mi s-au aşezat pe albul a ceea ce putea să le stea dedesubt, era furtună pe undeva pe unde liniştea căuta să-şi afle adăpost. Dar literele nu s-au speriat de vântul ce se arunca în rafale deasupra lor, încercând să le încurce. Şi au început să vorbească asemenea vorbelor din care erau ticluite. Veniseră de niciunde ca să-şi arate îndemânarea de a rupe tăcerea ce mult mi se cerea. Şi le-am scris aşa cum s-au vrut ele aranjate, redând libertatea adevărului.
Mi s-au aruncat în spate ghearele vorbelor celor care prindeau din zbor spusele ce lăsau să se vadă că nu e greu să priveşti dincolo de porţi care nu lasă privirea să treacă, şi nici dincolo de zăbrelitele ferestre întunecate. Şi că nu e greu, atunci când uşile ţi le deschide stăpânul literelor care curg în cuvinte, sufletul, ce-şi aşteaptă libertatea, să-mi spună povestea lui, cea pe care să o scriu spre a-şi aduce aminte că n-a putut să privească razele soarelui la fiecare răsărit şi doar apusul să-l vadă, ca şi cum speranţa era doar apusului închinată.
Şi unii au vorbit de rău către mine, iar alţii despre mine, înveninând câte un clevetitor care să spună că albul e negru şi negrul e alb, că paşii merg de-a-ndărătelea urmelor şi că lacrimile nu sunt decât urme de fum în care s-a picurat smoală şi funingine. Şi cu cât unii vorbeau, timpul trecea ca să arate cât de mici le sunt înalturile.
Dar literele au continualt să stea de-a dreapta şi de-a stânga şi să nu se înspăimânte. Aveau în ele tăria Cerurilor ce-mi puneau în mâini vorbele ce nu erau ascultate, căci cineva ţipa atât de tare şi de-aproape, că nu puteau fi ascultate. Când a obosit, sau a gândit că ţipătul lui a asurzit pe toţi, cuvintele au fost de înţeles şi vorbele au răspuns chemării de-a se spune. Şi s-au spus...
Au auzit unii, care stăteau să prindă vorbele din zbor şi s-a întunecat orizontul. Căci vorbele, dacă spuneau prea multe, făceau prea întreg adevărul şi s-ar fi clătinat prea tare tăriile cărora le aduseseră viaţa ca închinare. Se tot spunea despre tăcere şi comoara tăcerii, ca motiv de înţelegere a bunătăţii cuvântului potrivnic. Şi tot străteau la pândă şi tot vorbeau de aur şi arginţi şi lipsuri şi neîmpliniri, zbătându-se pentru a nu îşi pierde întâietatea facerii de bine.
Dar s-a tot vrut tăcerea şi odihna literelor ce fremătau negru pe alb, iar de se făcea albul negru, ele se îmbăiau în lumina culorii, pentru a fi la fel cu rostirea ce mi le trimitea să le aştern spre citire, ca sens de vorbă ce nu poate fi ştearsă şi care să arate, atunci când nisipul se va spulbera în trecut, că nimic nu a fost altfel decât au arătat ele când s-au aşternut. Şi deja unele, ce s-au arătat cui trebuiau să se arate, au locul lor ca ceea ce trebuia făcut şi au fost sau n-au fost ascultate.
Când au tăcut vorbele, au vorbit literele prin cuvinte. Când vorbele s-au putut rosti, literele au măsurat trecerea timpului şi a rafalelor de furtună. Şi-au învăţat, tăcute, despre cine se apucă să se învârtă prin întortocheatele labirinte spre a scoate la iveală scornitori de uragane. Şi s-au învăţat cum să se pună de-a curmezişul ca să întoarcă toate zvâcnetele înspre dedesubturi, spre a le dezveli de plapuma întunericului sub care credeau că şi-au făcut culcuş trainic, pentru totdeauna. Şi-s gata oricând să se aştearnă în cuvintele de neşters. Şi se aştern...
Şi cei neîmpăcaţi cu adevărul s-au mai ascuns, pentru ultima dată în adâncurile înfrigurate, şi-au scornit o ultimă furtună pentru care şi-au vândut şi ultima speranţă a vieţii şi au promis cununi de suflete nevinovate. O furtună care să spulbere şi vorbele şi literele şi toate adevărurile ce încă nu erau ştiute. Şi s-au închinat strâmb să fie crezuţi, s-au înlăcrimat să fie mai nevinovaţi, şi s-au întors cu spatele spre soare să nu li se vadă râsul ce vor să şi-l abţină.
Dar literele nu s-au pierdut cu firea. Au lăsat loc vorbelor dar nici ele nu au vrut acum să mai tacă. Şi-au cerut voie să spună despre ieri, despre azi, despre mâine. Trebuiau să se scrie spre a se şti că-i vremea zilelor de pe urmă ale scornitorilor de furtuni. Şi că atunci când ei se vor aşeza în Pământul ce nu s-a lăsat înşelat de promise bogăţii, de deasupra, unii, se vor gândi să ceară şi ei să stea alături, căci fapte întâmplate loc de întoarcere înspre ruşinare nu le mai poate lăsa.
M-au grăbit iarăşi literele să le scriu aşa cum au venit, chiar în grabă mare. Mi-au arătat doar că a trecut mult mai mult timp decât trebuia să se treacă şi că mult n-a mai rămas. M-au aşezat deasupra timpului ca să-i simt curgerea şi să nu mă las împotmolit de gândurile care se împotriveau a mi se mai auzi glasul. Ba mai dădea târcoale şi pe la încheietura mâinilor ca să le convingă să îşi găsească treabă prin altă parte.
Şi aşa-mi spun: Şi uite, astăzi totuşi scriu! Şi nu voiam nicicum să mai scriu aceste litere care mă neodihnesc şi îmi îndeamnă toate puterile spre drumul pe care tot ele l-au făcut ştiut, spre faptele pe care tot ele le-au spus că trebuie făcute. Mă pun să le aştern atunci când eu chiar nu aveam de gând să mai pun cuiva pe masă nimic. Nici despre ieri, nici despre azi, nici despre mâine. S-au învrednicit şi să arunce zarurile. Şi zarurile s-au lăsat aruncate...
Eu mă grăbesc, ele mă grăbesc. Nici nu ştiu de unde şi de ce atâta grabă la ele. La mine ştiu, că nu prea mai am gândul înspre înfurtunări şi înfruntări. Lor însă nici măcar întrebări nu le pot pune, căci iarăşi m-aş pomeni cu privirile pline de orizonturi. Le cunosc obiceiul când se grăbesc.
Azi, mi-aş fi dorit să uite literele de mine. Şi azi, şi mâine, până când furtuna se va opri. Aşa cum aş fi vrut ieri să uite vorbele de mine. Şi să fi uitat şi azi şi mâine. Dar nici literele, nici vorbele nu s-au dedat la năravul oamenilor. Aud vorbele cum, câteodată, destul de des, ies în calea lor şi le strigă, în gura mare, spunându-le: Degeaba nu suntem rostite! Mâine de vă veţi aduce aminte de ele, nu va fi prea târziu? Şi obiceiul acesta îl au şi literele care, sărind în faţa ochilor, le văd cum le intră în priviri, orbitoare, celor ce le privesc cu oarecare spaimă ce o lasă a fi înţeleasă ca silă: Mâine, când cuvântul scris de noi va fi rostit de buzele făpturilor voastre, nu va fi prea târziu? Degeaba credeţi voi că am vrut să fim scrise?
Azi, totuşi scriu! Ce păcat! Ce păcat că iar am dat de veste! Sau poate nu, poate că trebuia să fiu şi eu acela care rânduieşte literele pe hârtie să mai spună câte ceva. Aş fi vrut să nu scriu, dar oare eu mă pot împotrivi celui care mi-a dat a doua cale în timpuri în care alţii s-ar fi făcut târâtori pe potecile oamenilor şi putea oricine să le arate deasupra ochilor tălpile? Oare aveam eu acest drept?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu