sâmbătă, 23 februarie 2013

Viaţa ta în ochii viselor mele

Ideile vin şi pleacă, uitând chiar şi pe cel ce le-a avut. Visul nopţii este singurul care stă de veghe celui ce şi-l poate avea, împăcat cu adevărul pe care nu şi-l ucide cu gândul de a avea totul pentru el, luând, sau chiar neluând, de la alţii. Nu de puţine ori, fugind de idei, te-ai trezit fugărită de idei, alergând după idei, te-ai trezit rătăcitoare. Şi te-ai întors de unde ai plecat. Şi tot voind să arăţi crestele pe care mereu ai crezut că eşti îndreptăţită să urci, te-ai uitat doar în jos, să compari înălţimile de care trecusei, intenţionat, adeseori, uitând, de cele care nu le zărisei niciodată, fiindcă nu erau înspre josul uitării tale. Azi te-ai trezit... Şi abia azi ai văzut că înlţimea pe care ai ajuns este înaltă doar comparativ cu adâncimea prăpastiei pe marginea căreia stai. În spatele tău vedeai crestele ce de mult se însoriseră. În jurul tău încă erau pete mari de întuneric, care nu-ţi erau, vederii, de ajutor.
Obişnuită nu ai fost să nu te uiţi pe unde calci, dar te-a orbit fulgerările ce le-ai crezut raze de soare, ale unui alt soare, mai strălucitor decât ştiai că poate fi, mai strălucitor decât al altora, iar, acum, nu te mai uiţi nici pe ce calci, a nu te uita pe unde calci îţi este obişnuinţă.. Nici măcar că ai luat-o pe cărările pe care le-ai ocolit ani şi ani, n-ai mai ştiut, nu mai ştii... Şi-ai mers cât ai mers, ai mers împiedicată de ultima fărâmă de demnitate ce nu ţi-o putuse suprima nici îndemnul binevoitor al celor ce te aşteptau după colţ ori cu mâna întinsă, cerşindu-ţi ceea ce credeau că poţi avea, ori să-ţi dea în cap de nu erai de ei ascultoare şi supusă, nici propria-ţi încăpăţînare de a arăta şi a-ţi arăta că niciodată tu nu greşeşti, oricare ţi-ar fi alegerea. Tocmai această fărâmă este acum arma ta, împotriva ta, dar este şi singura punte între faptele zilei şi visul nopţilor ce rare sunt nesărăcite de somn. Şi ea tot împotrivă-ţi este, dându-mi, despre tine, veste.
Nu mă mai miră azi, pe mine, cel care sunt acum, faţă de cel care am fost pe când aveai motive şi putere să mă priveşti în ochi, oricând, fie că priveai în faţă, ori spre cer, ori spre pământ, ori chiar spre trecut, ceea ce tu numeşti, pentru a-ţi amăgi durerea, un nimeni, un nimic. Cu atât mai mult nu mă mai mir că visul mi te arată aşa cum eşti, aşa cum niciodată nu ştiu să te fi văzut. Că nu doar oamenii visează, e deja ştiut. Numai oamenilor le este dat însă a avea nu realităţi în vis, nefiindu-le la îndemână să creadă că pot visa realităţi, ci, pe măsura credinţei, semne, pilde şi înţelesuri, adevăruri de netăgăduit. Trezirea dă încă un motiv de aducere aminte a semnelor... chiar oricând se poate privi spre-nainte, rostind gândul fără temeri, ori, din când în când îndoiala trebuie să aplece privirea spre Pământ?
Eu n-am uitat cum s-a zbătut ceasul, cutremurat de adevărul pe care visul unei nopţi înfierbântate mi-l arăta fără să îi pese că-l vreau ori că nu-l vreau, aşa cum era. De-atunci am făcut înţelegere cu visele, să mi se arate încărcate de realul timpului din care vor veni. Nu îmi este teamă, nu îmi este ruşine, nu mă mai opun. Ştiind ceea ce nu-mi era ştiut că s-a întâmplat, ştiind şi ce va urma, nu am ce să fac, doar aştept clipa în care, ceea ce ştiu, începe să se întâmple. Toate sunt parte a rostului din care fac parte, toate sunt fapte ale destinului meu şi al celor ce le e dat să trăiască acele clipe, fără de care viaţa nu-şi consumă toate episoadele, fără de care ceea ce urmează nu mai are aceeaşi împlinire, fără de care viaţa trece cu gând, mereu, de încercare a întoarcerii. Ceea ce nu se consumă acum rămâne pentru altă dată, fiindcă e dat să se facă şi trebuie, întru totul, făcut. Eu însă acelei dăţi nu vreau să-i fiu dator. Îmi este de ajuns şi faptul că ştiu că alţii, şi tu faci parte din ei, sunt datori şi îmi sunt datori. Pentru mine nu e deloc o bucurie. Cumva încerc să mă împac, încerc să cred că atunci va fi înţeleasă vinovăţia, datoria, motivul... Ştiu că pot alege să mă opun, să fac altceva sau să nu fac un ceva hotărâtor. Dar tocmai fiindcă ştiu, fac tot ceea ce trebuie făcut şi doar ceea ce trebuie făcut. Tu, ai ales atunci, de câteva ori la rând, să faci ceea ce ai gândit, chiar dacă ţi-ai siluit simţirile. Acum, iată, doar prin vis mai ai curaj să ceri să fii ajutată.
La urma-urmelor stai o clipă şi te întreabă, de ce atâtea îmi sunt date să le ştiu despre tine? De ce paravanul urii, pe care l-ai pus spre a nu-ţi afla eu faptele şi zbaterile, este atât de transparent, şi, mai mult decât transparent, el singur recunoaşte că nu-şi are sprijin pe nimic voindu-se văzut de toţi cei care ar trebui să înveţe că loveşte el, puternic, la prima rafală a furtunii, pe cel împotriva căruia este ridicat, dar se întoarece, lovind, în mişcarea-i inversă, cu o forţă mai mare, mult mai mare, dată atât de furtună cât şi de puterea cu care a lovit, cea care, prin lovitură, nu se face deloc mai mică. Erai menită să înveţi pe alţii despre cele bune dar alegând altă cale, opunându-te ţie, cea dintotdeauna nu cea de acum, nu mai poţi stăvili tăvălugul care îţi calcă, îţi pârjoleşte, până şi urmele, ce pierdute vor rămâne, şi aşa vor putea alţii să înveţe ceea ce este bun, văzând că ceea ce ai făcut a fost rău. Până la urmă faptele-s fapte, judecata-i judecată, menirea este menire, destinul este rupt de puterea omului de a-l schimba, este implacabil.
Apăsătoare clipe trăieşti în fuga ta dinspre un trecut ce nu-l poţi uita, înspre un viitor pe care ţi-l defineşti ca rod al ambiţiilor, cu totul subjugat lor. Era altfel chiar şi vorba ta, cuvintele erau pline de bucuria aşteptării viitorului. Acum ţi-ai dori să baţi prezentul în cuie şi să rămână totul amorţit. Dar vezi bine, nu se mai poate, nu mai pot nici sfetnicii tăi să-şi găsească liniştea, cuvintele lor au îngheţat, spusele lor sunt mai tot timpul tremurânde. Frigul acela, al furtunii de gheaţă pornită împotrivă-mi s-a întors şi la tine şi la ei, la fel de puternic, aşa cum l-au împuternicit să fie. Trebuia să fiu aici şi nu m-au troienit sloiurile de gheaţă, chiar dacă am fost sub ele îngropat. Azi nu contează cât am ars din mine să le topesc. Nu mai contează nici câte nopţi de nesomn a durat topirea lor. Mă dor palmele ce s-au făcut ca piatra mutând atâta gheaţă de pe drumurile mele. Trebuia să fiu aici, şi uite că sunt, aşa cum ştiai că o să fiu, aşa cum ţi-am spus că voi fi. Sunt aici aşteptând, dincolo de vis, să îmi spui tu ce se mai poate face. Nu voi face ceea ce cred eu că ar trebui făcut decât dacă asta vei alege. De fapt chiar stau să mă întreb, ştiind că timp ar mai fi, deşi este puţin: vei alege îndatorarea cu încă o viaţă sau vei alege să plăteşti datoriile care, trecând timpul, s-au făcut tot mai mari şi, ceea ce Cerurile, deloc milostive, ştiind că totul a fost împotrivire a ta, au pus ca dobândă?

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: