miercuri, 13 februarie 2013

Pe margini de căderi

Că te-ai rupt, cu totul şi cu totul, de adevăr şi de viaţă nu-i nicicui, din cei ce vor să vadă, să îţi spună adevărul, greu de văzut… Te-ai rupt, încercând marea cu degetul, de menirea vieţii ce ţi-ai ales-o şi, azi, când se rostogoleşte tăvălugul plăţii şi răsplăţii, te miri de prea multele praguri şi piedici ce îţi sunt repere drumului, fără să te gândeşti că de nu ar fi ele, nu ai coborî pe scară, ci te-ai arunca direct în gol, la orice, mai mult sau mai puţin reală, cutremurare a pasului. Chiar dacă reuşeşti să vezi cerul senin, nu se mai găseşte nici o bucată de pământ pe care să calci, fără să te întrebi de nu e cumva o piatră aruncată de cei ce aruncă înspre înaltul cerului cu pietre.
Acum, dintr-o dată, acum când începutul zilei miroase şi are gust de nesomn şi frământare, îţi cauţi ceva ce credeai că deja ai, ceva ce ai încropit din mers, fără să fi mers mai mult decât ţi-ai lăsat paşii să bătătorească un loc pe care ai crezut că nu doar în miez de zi, ci chiar şi în miez de noapte, Soarele îl va lumina, nepăsători de furtunile pe care le-au stârnit, prin alte părţi, cei care te ajutau să te laşi orbită de fireştile, de altă dată, victorii. Şi tocmai ei, cei care-ţi vorbea de răsunete, au făcut să răsune abisul de ropotul paşilor fugii de lângă tine.
Teama de a coborî îţi e mai mare decât teama de a urca? Te întrebi, ştiu deja, mereu, aproape în fiecare clipă. Dar sari mereu peste o întrebare ce, de multe ori, împiedică rostirea cuvintelor: cât de frică îţi este să pui un pas alături? Şi, sărind peste întrebare, ocoleşti răspunsul care ţi-ar putea da puterea de a căuta o cale pe care să cobori, de vei voi cândva să mai şi urci.
Au fost vremurile bune, nu era greu de înţeles că se vor şi strica... De peticele înseninate ale cerului în furtună ţi-ai legat viitorul, crezându-te floarea care dă semn de primăvară. Dacă ar fi fost chiar aşa, cum îţi treceau prin vise nălucirile, nu ţi s-a părut că primăvara nu vine, în plină toamnă, doar pentru că o floare s-a lăsat amăgită a înflori spre a da trântorilor, izgoniţi din casele pe care le îmbogăţeau doar cu lacrimi, ceva de făcut spre a se simţi plini de ei şi a se mândri că şi ei pot culege polenul înaintea celor ce sunt, de drept, culegători?
Lângă vadului norilor ţi-ai făcut de lucru, crezându-ţi gândul care fura vieţii esenţialitatea şi se împotrivea visurilor care voiau să te facă să înţelegi chemarea spre ziua izbăvirii prin dezăgăzuirea apelor ţintuite sub pragul casei năruite de risipirea celor ce şi-ar fi dorit să fie împreună mai mult decât se cade, altfel decât era de înţeles. Iar când visele ţi le scurta cutremurul plânsului neînţelegerii, ai trecut cu vederea spuse deloc întortocheate care, peste scurt timp, s-au înrudit cu un drum fără întoarcere, denumit de alţii, ori greşeală, ori izbăvire de păcate.
Intrigi mari ţes norii privind lumina lunii, şi, după ce cocoşii dau de ştire, treziţi de scârţâitul porţilor deschise, solii adâncurilor urcă spre Cer, prefăcuţi în aburi de ceaţă care învăluie minţile celor ce se mai numesc, cu de la sine putere, stăpânitori ai sorţii şi dezvinovăţitori de amintiri scăldate în neruşinarea vorbelor multe şi mult spuse.
Tocmai atunci, când nu-ţi mai găseai locul, tăvălind dorinţele prin praful şi pulberea aburilor încorsetaţi de limbi de foc, ţi s-au cuibărit în gând, nesăbuitele zvonuri ale puterii. Şi, crezând că ploaia este totuna cu întoarcerea solilor, te-ai gândit că noroiul, în care te-ai văzut cufundată, când razele soarelui au urcat în furca Cerului, uscându-se, vei putea curăţi şi nimeni nu va putea să ştie cât de murdărită ai fost.
Nici atunci, nici acum, nici de-atunci până acum, înţelesuri nu ai vrut să cauţi aproape, ci doar înspre alţii, ci doar înspre mai departe. Atunci ţi-ai spus că nu mai pot să vină furtuni, ţi-ai spus că viaţa e o adunătură de clipe furate, între două poticneli. Nici acum, acum când porţile se închid una câte una, adevărului întreg nu-i dai dreptul de a se rosti prin tine, poticnindu-te de frânghiile care îl ţin legat de întunericul nopţilor pe care îl mai crezi de mare ajutor în a păstra o taină despre care crezi că nu poafi fi şi de alţii desluşită. Dar ele îţi ţin şi drumurile tale legate... Oare de ce nu poţi să crezi că mie nu-mi era necunoscută?
A mai rămas puţin până la ziua în care vei şti că stai pe margini de căderi. În acest puţin poţi încă să-ţi descreţeşti fruntea, lăsând la o parte teama care te face să-ţi doreşti ca ceaţa să te ascundă de toţi cei care ar putea să vadă că te mai încrezi în lumina soarelui ce l-ai încropit din rămăşiţe de înţelesuri şi praf de cunoaştere agonisită din frânturi de cuvinte mari şi fără consistenţă, soare ce ţi l-ai ridicat singură deasupra creştetului care, ridicându-se cu o palmă deasupra norilor, ţi-au lăsat privirile rătăcitoare în golul care te face să crezi că picioarele mai ating cumva, pământul. O zi în plus duce totul în prea târziu. De-ai să uiţi să citeşti printre rânduri, nu voi mai avea cum să îţi scriu. Golul în care ai să cazi te va risipi în lumea care pare acum mică, dar va fi, dintr-odată mai mare decât o putem noi cuprinde spre a ne mai întâlni.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: