Mirare mare... semn de întrebare... Definitul ori nedefinitul poate fi, ca mai toate, absolute sau relative, însă, ca mai puţine, el poate fi şi un relativ absolut. Apa care bălteşte însă, doar din amintire mai ştie ce limpede poate fi, săltând peste pietrele pârâului de munte, se curăţa de orice îi strică limpezime şi nu stă în cumpănă întrebându-se dacă se poate întoarce în izvor pentru a nu se da celor ce au nevoie de ea sau dacă poate să mai stea locului spre a nu se trece fără a fi luată în seamă. Oare, apa pâraielor de câte băltiri nu-şi aminteşte şi motivul pentru care nu şi-ar voi întoarcerea, spre a nu se lăsa cumva, undeva, sedusă a sta dincolo de clipa în care nu-şi mai are şi mai apoi nici nu-şi mai ştie rostul pentru care a fost lăsată să izvorască?
Adevărul, dacă l-ai vrea ştiut, te-ai lăsa să fii mai căutătoare a fiecărei zile care începe altfel, chiar dacă, cei care nu-şi au somn, pot spune că totul e o repetiţie, zi de zi, o realitate mereu aceeaşi care doar îşi dă, câteodată motiv, să pară a nu fi repetiţie. Totdeauna însă primele raze de lumină privesc înspre apus, ştiindu-se trecând înspre începutul nopţii. Ştiindu-se trecătoare, se vor o clipă mai mult să se lase aşeptate de timpul care trece firesc, spre a fi văzute de cei ce-şi mai vor un vis, măcar pe fugă, înainte de a se încurca în vacarmul vieţii. Dar, oare, lumina răsăritului nu-şi mai aminteşte că a fost lumină care s-a pierdut privirilor cu doar o clipă mai devreme de a deveni lumină a zilei şi oamenii, nepăsători, ca şi cu viaţa lor, deja au uitat-o?
Rânduiri noi ţi-ai făcut şi tu privind, fără să îţi arunci o privire dincolo de gardul pe care îl ştiai înalt, după marea ta dorinţă de a te lăsa ştiută aşa cum vrei să fii ştiută. Toţi, cei cărora le-a fost dat să-ţi treacă prin preajmă, s-au mulţumit să audă, trecând, despre tine, unii şi-au aruncat o privire, fugară, dar motive de oprire şi cercetare cu de-amănuntul nu-şi găseau. Gardul era mare, poarta avea deja ruginit cuiul care o ţinea de atâta timp închisă. Şi se vedea că totul se-nvecheşte, chiar şi după cum, privind printre crăpături, te mulţumeai să găseşti un răspuns care să dea vina pe oricine, ca să poţi scăpa de mulţumirea ce-ţi punea beţe-n roate şi fireştii porniri ce ar fi trebuit să o ai, de a ieşi la poartă, măcar pentru a da bineţe trecătorilor. Doar câte unii, cu adevărat hoţi, ori cu dorinţă de faptă fără frâie, căutau să vadă dacă cineva trăieşte, dincolo de gard. Acum te tot întreabi, ca mulţi alţi oameni, de ce îţi aduci aminte, trăind, cele uitate şi trăiesţi din amintire, clipă cu clipă, pe cele ce n-au vrut să se lase uitate?
Intrat-ai pe ascuns în vâltoarea vieţii, fără să te laşi de năravul împotrivirii, al căutării noduri firului de mătase şi învinovăţirii celor care erau trimişi să îţi spună că poţi să vezi razele întâie ale zorilor dacă îţi întorci spatele înspre apus, şi nu spre răsărit, şi de dezveţi de obiceiul de a te face că nimic nu e de văzut pe lângă tine, ori de acela de a te face că nu vezi nimic din ceea ce este lângă tine. Şi tot de vină îl găseai pe cel trimis să spargă gheaţa, ca să poţi să vezi cât de tare dogoreşte cuptorul ascuns sub gheaţă, când se încinge... şi motivul pentru care se vrea încins şi dogoritor... Mă-car atunci te-ai convins că voiai să-l vinzi pe un preţ mult prea mic şi că, dacă şi reuşeai să-l vinzi, niciodată n-ar mai fi fost dogoritor, niciodată n-ar fi topit gheaţa, nici măcar pentru a face luminii, printr-o copcă, drum, şi-ar fi ajuns aruncat pe undeva, prin cele netrebuincioase, poate rar de folos?
Ai putea oare să găseşti, undeva, târgul în care se mai vând, întâmplător doar, acum, rămăşiţe de timp sau chiar timpul pierdut de unii şi niciodată căutat pentru a-l regăsi? M-aş mira să te aud că vrei să ţi-l cauţi pe-al tău şi, dacă totuşi, într-o zi şi la asta te vei gândi, tare-mi e să îţi spun că nu ai cu ce să îl cumperi, prea scump se vinde şi tu eşti, din păcate, atât de săracă în trăiri, singura cale de-a putea plăti preţul care se cere celor târziu aducători, de ei, aminte... Te-ai putea însă îmbogăţi dacă nu ţi-ar fi teamă de a pierde ceva din ceea ce se vede, din ceea ce tu ai avut ca ţel şi pentru care erai gata să îţi vinzi chiar şi gândurile, ceva pentru care ţi-ai dat la remaniat, visurile... Încă mai e ceva ce poate fi al tău... De te grăbeşti nu ajungi să nu mai ai nici măcar motive...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu