Lângă Cer dacă ar fi Pământul, crezi că mai uşor ţi-ar fi să vezi că Soarele răsare în fiecare dimineaţă, că fiecare dimineaţă este a unei alte zile din calendar şi că ziua de care cu abia o dimineaţă în urmă abia de ştiai, s-a pierdut odată cu ziua pe care ai lăsat-o să treacă, fără a-i simţi gustul? Lângă tine de-aş fi, crezi că ai vrea să înţelegi timpul pe care îl laşi să facă ceea ce doreşte împotrivă-ţi, deşi tocmai prin faptul că aş fi lângă tine, altele ţi-ar fi cele de trebuinţă, altceva ţi-ar fi de folosinţă şi cu totul altceva ţi-ar vrea chiar viaţa ta, voindu-ţi pentru tine şi pentru ea, în egală măsură?
Iar, ca şi când ar fi prima dată, trebuie să nu mă îndur de toată opreliştea care, prin tine, se face prag de cumpănă între timpurile destinului şi timpurile sorţii, şi să dau glas vorbelor ce mi le spui printre cuvinte despre amintiri, despre adormiri şi despre netrăiri, cuvinte despre vise şi nefapte, ori strecurate printre lacrimile suferinţelor. Şi nu am cum să tac fără a trezi, dacă nu speranţa, măcar dorinţa, sau, dacă nu dorinţa, măcar puterea de a nu uita vorba abia spusă de fapta ce i-ar putea imediat urma, de-ar fi să nu te opreşti la toate câte, cândva, ţi-au fost spuse pentru a le învăţa, ca adevăruri ale unui adevăr întreg. Dar cum să mai fie adevărate adevărurile unui adevăr pentru un alt adevăr care nu mai este adevărat pus faţă în faţă cu ceea ce este, nicidecum cu ceea ce a fost, viaţa? Nu te poţi ruşina de viaţa pe care ai avut-o, ruşine să nu ajungi să ai de viaţa de acum, de o laşi să-şi uite trăirile în visele somnului în care te laşi ascunsă de realitatea care te vrea, şi pe tine, parte din ea, reală.
La o viaţă depărtare eşti de trecut, la doar o dorinţă eşti de prezent, şi la doar o clipă de hotărâre şi hotărâtoare eşti de a trăi în prezent, spre a te face tot una cu viitorul care încă stă în aşteptarea ta. Stau, ca şi altă dată, când s-a mai lăsat vederii necesitatea pe care timpul viitor o rânduieşte, fiindu-şi sieşi cunoscut, aproape, să pot auzi clipocitul unei ultime lacrimi care se lasă pradă apei ce vrea să o ducă înapoi, spre trecutul în care tot ceea ce a fost se scurge, lăsând visul să se coboare, întru împreunare, pe praguri de trecători şi bariere pe totdeauna căzute sub pasul care, triumfător, se poate să fie nepăsător când se mai aud trosnind pietrele ce au prea stat în bătaia vântului şi sub arşiţa soarelui au stat, fără rost, nemişcate.
Imposibil nimic nu este... nimic nu este lăsat, la voia întâmplării, să se împietrească, însă orice se poate împietri când stă fără rost, iar ciocanul visului loveşte cu furie icul care se agaţă de atâtea fisuri care se găsesc doar în ceea ce pare de piatră, dar nu este piatră. Şi doare icnitura care dimineaţa, devreme, înainte de vremea trezitului te trezeşte şi îţi buimăceşte privirea care e obosită de prea multul privit în gol. Din ce în ce mai mult se simte, din ce în ce mai dese vor fi toate. Până ce cei învăţa că timpul pierdut are sens de decădere, de cădere va trebui să te fereşti. Când vei învăţa să-l laşi să meargă în drumul lui ca apoi să-i ieşi în cale, spre a-i zâmbi a nepăsare, din trecerea lui îţi va reda zile şi nopţi pentru a fi făcute cele nefăcute şi împlinirea să-ţi fie renume, ştiută şi urmată de gândurile fiecărei clipe, de faptele fiecărei zile, de trăirile fiecărei nopţi şi de înălţarea din fiecare vis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu