vineri, 22 februarie 2013

Timp al faptei tale

Tăcere încă-ţi ai în fapte, dar aşteptarea, dacă cineva ar sta să o asculte, în gura mare ţipă că-i vremea ultimei sforţări, ultimului îndemn de a şti ceea ce nu te-au lăsat vremurile şi oamenii să ştii, trăind. Şi, de la spate, tăcut, te împinge întunericul şi gerul preamultului stat în aşteptarea primăverii, verii, toamnei şi iernii. Ai luat de bun tot ce ţi s-a arătat, fără să mai crezi în tine şi acum, în tăcerea care spune mai mult decât o mie de cuvinte, se războieşte fiinţa şi făptura ta cea ştiutoare a trecerii, cu tine, cea care ai rămas pe loc, atunci când făpturii i s-a arătat drum de mers oriîncotro, doar înapoi nu, se războieşte sufletul tău, prea mult şi îndelung răbdător în aşteptarea răzvrătirii gândului, împotriva poruncilor şi poruncitorilor.
Aproape de tine, aproape de mine... atât de aproape sunt gân-durile clipei de împreunare întru destin, că pot să le văd tremurul aşteptării ce în tine e zbatere şi nerăbdare. Necuvântând în glas, trezesc însă din somn până şi pietrele care singure se aşează sub talpa ta, spre a nu se lovi una de alta şi a-ţi lăsa mersul auzit de cei ce stau încă la pândă, necunoscători ei înşişi fiind, de trăiri înfăptuite din porniri neascultătoare de legi şi sfaturi. Atât de aproape se vede prima dimineaţă a zilei celei dântâi, în care cele ce-au fost rămân dar înţelesul lor îşi dă în petec şi-şi caută uitare, că până şi miezul nopţii, ce te găseşte fără somn, te ia la întrebări şi-ţi răsuceşte, pe toate părţile, nedumeririle. Şi chiar el îţi spune că e timpul acum să te grăbeşti.
N-ai cum să fugi, fiindcă n-ai de ce să fugi, n-ai unde să fugi. De mult se ştia ceea ce va fi. De-aceea, dintr-odată, te-a trecut fiorul dorinţei de a fi să fie ceea ce trebuie să fie. Neînţeles îţi este şi neînţeles va rămâne până când adevăruri, pe care le-ai ţinut tu ascunse, vor rezuma viaţa la câteva motive pentru care s-au întâmplat nefireşti fapte şi s-au rostit înjositoare vorbe despre timpuri ce nu încăpeau în curgerea fără oprire a serii în noapte şi a dimineţii în zi. Şi atunci să vezi stindarde înclinate, puse să facă plecăciuni în numele unei capitulări de dragul trecutului şi al unei împăcări pe motiv de viitor sumbru... Şi-atunci să vezi de ce s-a ajuns aşchia să se facă mândră de trunchiul din care a sărit fără să-i pese, simţindu-l murind. Şi-ai să ai înţeles nopţilor care se făceau ţăndări prin mânia vorbei şi iuţeala ridicării mâinii, negâsind altă formă de a arăta care este linia orizontului.
Ţi-am spus, fără să stau pe gânduri, că adevărul, fie că îl crezi plin de fapte bune sau de fapte rele, nu stă să aştepte întrebarea pe care ţi-o pui, de ţi-o vei pune, despre ceea ce poate urma, dacă “ceea ce a fost” s-ar schimba într-un alt „ceea ce este”... Îţi spusesem atunci despre adevăr ca să înţelegi că despre tine spun, cea care atunci nu vroiai sau nu puteai să vezi, ori să crezi, că adevărul care eşti nu este tot una cu adevărul care, precum focul care se apără de ploi, arde mocnit, aşteptând o adiere de vânt, să poată să respire libertatea depărtărilor necuprinse, şi să-şi ridice, spre cer, flacăra curăţitoare de oricâte rele ar fi să fie împrejuru-i, adunate cu sau fără voia celor care l-au aprins şi, între timp, cu voie sau de nevoie, s-au răzgândit, dar neştiind cum să-l stingă, le-a fost dat să afle că nu au cum să-l poată stinge şi nici curaj nu au să o facă, fiindu-le teamă că ziua se poate sfârşi, soarele apune şi întunericul nopţii îi va face să îngheţe, ei, gândurile lor, faptele lor, şi bruma de trăiri ce le-a mai rămas.
Aştepţi, da, spun fără teamă... Aştepţi acel timp al faptei tale... Aştepţi acele timpuri ale faptelor tale...Încerci să te ascunzi, dar această încercare e tot mai clar că ascunde nu faptele ci aşteptarea. Te duci cu gândul până spre cer, spre a-i mai da răbdării apă la moară, bătăile inimii le mai dai ca plată vechilor obişnuinţe şi temeri, dar gândul de neoprit al unei dimineţi te va împinge, fără să i te mai opui, să-ţi redai dreptul de a trăi. Aştept, da, şi e firesc să am timp să aştept, ştiind de ce întâmplarea a urzit acum rostul unui început izbânditor. Şi mai ştiu că platoşa tăcerii este scutul împotriva celor ce dau nume faptelor, celor ce, ei însăşi doritori de faptelor ce nu le stau în preajmă, le-ar da nume de hulă şi poveste în derâdere. Aştept, aştepţi, într-o firească şi normală aşteptare. E doar liniştea dinaintea furtunii care se va porni... Furtuna care va rupe zăgazurile nedrept şi nefiresc puse în drumul nostru.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: