miercuri, 20 februarie 2013

Cândva deja spun...

Cândva, deja spun, îţi mai aminteai că doar adevărul poate să-ţi dea puterea de a te gândi că ziua, care se sfârşeşte când vine înserarea, dă speranţe zilei ce se va urni din loc în zorii ce vor sfâşia în bucăţi întunericul nopţii ce nu poate fi fără de sfârşit. Cândva, deja spun, şi acum acel trecut de cândva mi se pare o veşnicie, măsurai timpul cu paşii tăi şi-i dădeai valoare de infinit prin faptele dorinţelor tale, aşteptând, nerăbdătoare, vestea urmării ce putea să stivească nerodirea de care te credeai, cât de cât, vinovată. Pe-atunci spuneai, şi începusem să te cred, că vrei să-ţi ai pute-rea de a muta munţii din loc, de va fi ca munţii să fie piedică libertăţii pe care, nu o ştiusei, dar simţisei că poate să-ţi slobozească, din lanţul neputinţei, menirea dăruită de alegerea-ţi de a fi viaţă, în firescul datului de a trăi, de viaţă născătoare.
Rămăşiţele timpului nu s-au ars precum vreascurile în focul mocnit. Nu a putut nimeni opri focul să ardă tot ce îi stătea în cale. Aşa a şi fost aprins de noi, amândoi, deodată, când eram piatră şi cremene. Şi focul a trosnit pădurea ce ţinea ceaţa la sân. Iar scânteile, una alteia şi-au dat mâna, nelăsându-se pradă marilor înălţimi ce-ţi erau, cândva, doar idee de vis, şi s-au prefăcut în stea luminosă pe cerul nopţii şi luceafăr strălucitor pe cerul zilei. Chiar şi-atunci, cândva cum deja spun, mai aveai grijă să nu te laşi fugărită de vânturi şi să se ardă drumul spre stele, nevoindu-te închinată îndemnurilor ce-ţi dădeau târcoale, când şoptindu-ţi mieros, când tunând şi fulgerând, obsedate de ziua ce-o puteai boteza cu numele libertăţii tale.
Iertătoare porunci s-au lăsat coborâte spre tine spre a te apăra de neiertarea celor ce-mi răstălmăceau trecuturi, de care nici o vină nu aveam eu, tu în nici un fel nu ai fi putut avea, ba chiar şi de prin vremuri când aveam dreptul să nu le ştiu, pe care ei credeau că nu le ştiu, ca să-mi înfrângă nădejdea timpurilor viitoare şi să-mi întunece înseninatele orizonturi pe care le puteam atinge, mergând spre mai departe. Ni se voia înapoi şi văzându-le voia, nu-mi puteam stăpâni cuvântul să nu se rostească, chiar ştiind că nu convenea când auzit fiindu-le adevărul, cei temători, fiori şi năduşeală rece simţeau. De-aceea-ţi furau ţie pământul de sub picioare şi înspre mine ape negre, scoase de sub talpa casei, aruncau. Tăcerii mele-i promiteau, de mă va convinge, luna şi pământul, la un loc, şi chiar mai multe printre altele. Şi-i mai promiteau să mă dea ei, dacă va fi să mă oprească, să mă ţină pe loc şi în loc să rămân, de-a pururi, veşniciei.
S-au răscolit vremuri, s-au întors pe faţă şi pe dos gânduri, s-au pus bariere, s-au săpat şanţuri şi gropi, de cine nici nu te aşteptai. Şi tot de neaşteptat erau gesturile celor care dădeau la o parte întunericul uitării spre a zări o geană de lumină care să poată creşte şi să devină viaţa o zi însorită. Era vremea în care mersului drumului putea fi aşa cum era deja făcut, fără de schimbare a ceva, cu toate dorinţele de a se schimba totul. Dar era şi vremea în care se putea face alegerea unei mari schimbări, definitive. Ţi-a fost mai la-ndemână să te gândeşti că e mai bine să vezi viitorul după cum ţi-l aveai dorit în poveştile nelămuririlor tale, împinsă de la spate cu vorbe despre mai binele altfel decât ar fi avut o soartă de izbândă, de cei ce nu-şi avuseseră ei binele drumului pe care, întovărăşindu-i tu, l-ai apucat şi ai purces a merge fără să te uiţi în stânga, fără să te uiţi în dreapta, încredinţată doar de vorbe, neaşteptând fapte, că trebuie să mergi şi să tot mergi.
Timpul e în trecere, vezi şi tu ce repede te treci acum. Chiar dacă mii de idei poţi să găseşti ca motiv trecerii, pe lângă motivul adevărat treci fără să laşi pasului dorinţa lui de a se opri o clipă ca tu să poţi avea măcar un gând bun pentru tine şi să înţelegi că scornirile minţii te fac, aşa ca pe mai toţi oamenii, să dai crezare spuselor cine mai ştie cui, rostite ori doar închipuite de tine, negându-te, negându-ţi nişte simţiri pe care le vei lua în seamă abia când trecerea este drum de neîntors şi când faptele au doar rostul obişnuinţei, ca simplă necesitate. Îţi tot zici de bine şi îţi tot spui că-i bine, şi dai vina pe cine ştie ce veste zvonită despre mine, ba chiar tu ai închipuiri despre ceea ce ar putea să fie realitate pentru mine, fără să îţi pese că te tragi, încet dar sigur, pe marginea unei prăpăstii care, atunci când al doilea pas nu va ţine cont că primul deja nu se sprijină pe nimic, te va înghiţi fără să ţină cont că tu i-ai dat, prin speranţa că va fi bine, că nu tu o vei simţi-o, o adâncime atât de mare, de necrezut atât de mare.
Ireversibilă este întreaga viaţa, niciodată nu e la fel ceva ce a fost, cu ceva care poate va fi, sau chiar va fi. Multe pot fi găsite ca şi cum ar fi la fel, dar trecerea a orice fiind diferită de alt orice, în intimitatea acelui orice, nu mai este nimic, nicicând, la fel. Nici noi nu trecem la fel şi nu vom fi la fel cum am trece în alt fel... Dacă te uiţi, aceleiaşi treceri de timp, i-am plătit altfel fiecare dintre noi. Te miri şi arunci vorbe despre mine când vezi că oglinda de azi nu te arată aşa cum îmi apăreai mie ieri, supărată că mă vezi la fel ca şi ieri... Şi nici nu ştii de ce e aşa diferenţă mare, ori mică... Te-ai întrebat vreodată cui e mai bine să plăteşti: gândurilor ce-ţi fură din timpul somnului sau vieţii care-ţi fură somnul lăsându-ţi timp pentru mai multe fapte, şi după măsura lor, de mai multe bucurii ori necazuri? Albul tâmplelor îţi este semnul plăţii vamei gândurilor la porţile dintre fapte şi lume, când te rugai de suflet să nu dea de gol faptele sărace în trăiri, purtate pe aripile dorinţei, mai mult sau mai puţin fireşti. Tu nu te împaci cu tine, eu, de-ai putea să înţelegi, cu viaţa nu-mi e greu să mă împac, ceea ce fac poartă, cu amănuntul şi pe de-a-ntregul amprenta şi semnătura mea. Şi n-am ce să ascund şi de ce să ascund ceva. Şi nu am nici de ce să mă ascund, fie chiar şi de un ceva, mai mult sau mai puţin important...
Nu mi-este mie greu... Nu mă tem de cuvinte şi de nici o prăpastie care să mă cuprindă cu totul şi pentru totdeauna, pe care, printre scrâşnetul dinţilor, şoapta, prin care te vrei încurajată, spune că o va convinge. Mă miră doar că ai uitat cât de curios sunt, cât de căutător al ascunzătorilor sunt, cât de cercetător al hrubelor şi chiar al labirintelor în care de sute de ani luminii i-a fost oprită calea sunt, ştii şi cum prin mlaştini, de bună voie am intrat şi am trecut. Prăpastie spui... Fie, chiar şi o prăpastie!... Să fie!... Încă o încercare, încă o luptă! Eu nu intru în luptă nici crezând că deja am pierdut, nici că deja am câştigat... Te-ai întrebat de nu cumva aceasta este tocmai prăpastia care va uita că tu i-ai vrut malurile cât mai abrupte şi adâncimea cât mai mare?
A mai rămas ceva de spus? Spune, am să tac doar ca să se audă ceea ce spui tu. Apoi voi începe să vorbesc, voi vorbi despre ceea ce a fost, cândva, cum deja va trebui să spui şi tu... Eu deja simt miros de fum şi mucegai... Fum, de la focul în care, cei chemaţi să privească spre cer şi să aleagă între semn şi consemn, vor fi împinşi să ardă, şi mucegai de la noroiului ce va fi aruncat în cei care vor găsi ca firească odihna somnului liniştit, în cei care nu vor îngenunchea în altarul nopţii, în cei care nu se vor încrede în promisiuni sau nu se pot deda la aduceri aminte de faptelor împreunate cu misterul fricii neomeneştilor făcute, nefăcându-le. Aşa se întâmplă, în toată lumea, toţi oamenii, înainte de a se întuneca, vorbesc despre ziua care a trecut. Vorbeşte şi tu cât încă mai e o rază de lumină ce se încăpăţânează cu de la sine putere, pentru tine, să nu cedeze în faţa gândurilor negre... Doar că noaptea va veni, tu o vei chema-o... În zorii următoarei zile vei auzi că, pe undeva, pe vârf de înălţimi pă-şesc eu, chiar dacă stâncile sunt reci sau ard de atâta arşiţă ce le arde şi pe ele... Adâncul prăpastei va rămâne marea necunoscută a nopţii în care n-ai să vezi nimic în jurul tău... Sau poate doar cearşafuri cândva albe...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: