Revelări în lumina relevatoare [2]

Venise, pe nepregătite, vremea lor, vremea de a-şi face jocul, vremea de a acapara ceea ce trebuiau să acapareze, vremea de a distruge tot ceea ce putea să urce deasupra a ceea ce fusese pus ca limită, venise vremea să oprească cu totul ceea ce nu fusese oprit, aşa cum, în alte condiţii dăduseră greş, nefiind uşor de deschis uşa deznădejdii şi decăderii. Doar întâmplarea potrivită era aşteptată...

Erau deja lupte pierdute, erau siguri pe victoria deplină, căci erau deja ferestrele sparte, pietrele intraseră şi prin ferestre, pereţii dinauntru aveau urme, drept nimic nu mai era. Bogăţia încă exista şi ei pe asta o păzeau, puteau pleca liniştiţi de era golită casa de toate, şi dacă împrejuru-i se puteau mărăcinii simţi liberi la a cuprinde totul. Şi-acel perete, proptit să stea în picioare, ştiindu-l că fără proptele s-ar fi putut dărâma, la proptele se gândeau când apărea câte-o rafală de vânt, ori când şuiera viscolul. Dacă ele cădeau, peretele s-ar fi prăbuşit şi treaba cu hoţia o ştiau ca rezolvată. Şi chiar dacă le venise pe tavă ruptura legăturilor acelui perete, ei ordinul ţineau să-l execute întocmai. Şi, într-o zi ca toate celelalte, cu doar adiere de vânt, cu o ploaie mai rece, obişnuită, le-a ieşit în cale motivul întâmplării care să pornească cel mai cumplit uragan, cel care nu doar distruge, ci acela care i-a totul cu el, spre a putea arăta, altor uragane, puterea ce o are, să se poată mândri ca fiind altfel decât altele. Şi, ştiindu-l, apă la moară i-au dat pentru a se porni, ştiindu-l şi ajutat, în a se porni, de alte vârtejuri care, pentru a nu fi văzute ca vârtejuri, îşi ţineau vârful în pământ şi pâlnia spre Ceruri, spre a-i putea fura, chiar şi Cerului, lumina.

S-a făcut pentru-ntâia oară să fie, pe uşa deschisă oricum de paznicii zeloşi a păzi casa doar ce cei veniţi cu gând curat, să se intre prin faţă, dar, de la primul pas pe uşă, din spate, pe la spate, pentru a nu mai exista scăpare, s-a lovit cu furie neagră, cea care şi drumurile şi privirile înspre zări senine le taie şi le mută încotro vor cei ce măsluiesc destine, pentru a se face ei înfloritori şi bogaţi. Şi-aducea, fiindu-i puterea sporită noaptea, spre miez de noapte şi dincolo de miezul nopţii, cârlige şi parâme cu care să înlănţuiască, săbii şi iatagane cu care să hăcuiască şi să spintece orice piedică pusă în cale-i, ba chiar şi care cu soldaţi nevăzuţi prin întuneric, care să împiedice orice nou venit să stea prea mult, dincolo de ceasul înserării, pentru a nu-i da nicicui prilejul de a cunoaşte de unde-i vine puterea înlănţuitoare şi cui i se supune fără crâcnire. Ştia metehnele uşii, ştia de paznicii pe care-i chemase, şi căuta chiar şi pe ei să-i îngrozească, voindu-se singurul şi de-a pururea prădător, singurul care să se bucure de tot ceea ce era îmbucurare.

Nu se lăsau nici paznicii mai prejos, în lumina zilei ei făceau, mai tot timpul legea, ei cotrobăiau peste tot, ei urcau în pod şi spuneau ceea ce văd, ei fluturau flamuri deasupra acoperişului, să fie văzute din depărtare, chiar şi focuri aprindeau, focuri cu fum gros, ca nu cumva să fie nevăzute. Şi mergeau şi prin vecini, pe la cei de care îi lega prietenia ajutorului dat pe ascuns, când încă nu ştiau seama casei, şi ei, ca răsplată, puseseră casa şi acestora la dispoziţie, pentru când ar fi vrut-o. Nu le mergea nici lor prea bine, paznicilor lor, căci şi aceşti vecini aveau, îmbătrâniseră şi nu mai aveau putere, acum plăteau, chiar şi cu ziua, pe cei care-i apărau şi se străduiau să le aducă mai mult spor şi mai mult folos. Casa le-ar fi fost bună, dar ştiind de la paznicii casei metehnele uşii, starea pereţilor, vraiştea ce tocmai ei au făcut-o, în pod, nu le trecea prin cap, pentru atunci, să se mai procopsească şi cu o casă în prag de părăginire. Căderea acelui perete îi făcuse să cam uite a se gândi la ea. Apoi, când au început să fie, de ai lor înştiinţaţi de uraganul cel negru, când vedeau carele cu soldaţi veniţi la ceas de seară şi puşi la ospăţ, râzând de soarta casei, când în casele lor simţeau mirosul deloc plăcut al acestor îmbuibaţi, ce-şi lăsau urmele peste tot, prin jurul casei, chiar şi pe pereţii care, ştiind că dacă se vor cutremura, casa poate oricând să cadă.

N-a mai fost, de-atunci, deloc pace. Ziua paznicii căutau să-şi împlinească ordinele, noapte uraganul se arunca năpăstuitor. Ziua uşa ba se închidea, ba se deschidea, după cum paznicii găseau de cuviinţă, după cum ei spuneau casei că-i este de folos ori de trebuinţă, noaptea se dădea singură la o parte, nemaiputincioasă, văzând puzderia de nimicuri ce-i bat fără încetare pragul, căutând să nimicească totul în cale. Ştia, simţea, că n-are nici o şansă de a sta închisă atunci când i se cerea să se deschidă! Stând la perete, se minţea singură că este mai bine aşa, că aceea-i este poziţia adevărată, aşa fiindu-i rostul, că trebuia să vină şi un asemenea uragan care să o facă să înţeleagă ce motiv îşi are. În podul casei era numai fum, pucioasa făcând să se taie orice respiraţie. Ferestrele nu mai aveau nici o strălucire, lumină nu se vedea, oricine, în juru-i orbecăia, învârtindu-se în cerc, fără spor şi fără să poată face un pas înainte, dar oricâţi înapoi.

Zile întregi cu burniţă şi ploaie rece, nopţi la rând cu vântul care tăia puterea oricărei încheieturi, ferestrele crăpau, tocurile lor trosneau de frigul care nu-şi găsea, prin nici un fel, leac. Mersul de zi era somn de noapte şi somnul de noapte era cumplită alergătură şi căutare. Căutările se opreau la căderea întunericului şi începeau, fără a avea continuare, când pleca întunericul nopţii să-şi adune puterile pentru a altă noapte, în care să poată ascun-de pe cei care, râzând prin spate de casă, prefăcându-se, pe faţă, interesaţi de pereţii care se cojeau şi se putrezeau văzând cu ochii. Pe lângă casă începeau să crească bălării, pelin şi mătrăgună, tătăneasa sub praguri creştea şi sub praguri se usca, ca şi cum, sub praguri câmp pustiiz era. Şi ca acasă, în câmp, prin scorburi, ori la adăpost, sălbăticii trăiau. Dincolo de gardul casei era primăvară, ori vară, ori toamnă ori iarnă, cam toate la vremea lor, doar casa în care cuib îşi făcuse frigul întunecat al vântului, nu mai avea de ce se bucura, nu-şi mai avea decât timp de aşteptare fără rost şi trecere de timp fără nici o schimbare. Orice schimbare doar sub rafalele uraganului se putea face, altfel rafalele căutau să i se piardă orice valoare, alungau, cu mare grabă, orice schimbare sau chiar gând al schimbării...

Dinspre înăuntru nu se prea putea nimic mişca. Nici un Sisif nu s-ar fi încumetat să încerce să mişte ceva. Scara podului căzuse, drumul până la poartă fusese mutat spre în spate, unde sfârşea într-o mlaştină prin care hoţi şi căutători de comori îşi aveau drum tainic şi care, de cineva încerca să o taie pe lat, pe unde nu credea cineva că poate zăbovi prea mult pentru a o trece, îngheţa şi prindea picioarele trecătorului. Chiar şi cel care prindea de veste şi nu-şi lăsa picioarele îngheţate, malul lunecos nu-l putea trece. Doar un cer de noapte senin, pe care să se vadă drumul care ar fi trebuit bătut, cel care nu se pierduse cu totul înainte de primele rafale ale uraganului şi doar un alt soare, mai puternic, mai pătrunzător, care să poată răzbate prin întuneric, prin ceaţă, care să nu se lase înşelat de strălucirile îngheţului, mai putea să facă ceva pentru o casă atât de lovită, atât de devastată de toate câte putuseră fi luate. Casă albă fiind, din Ceruri era văzută, dar Cerurile prea departe fiind, nu putea să facă mai mult decât să se însenineze şi să trimită pe cei care putea să răzbată, să pătrundă pe uşa deschisă, cu balamalele îngheţate, pentru a o mai încălzi un pic, pentru a-i aduce aminte de rostul de casă, de adăpost şi de loc de bucurie.

Când s-a înseninat cerul şi drumul s-a văzut cum era de făcut, furia uraganului n-a mai avut margini. Nu mai putea să se abţină, era furios pe orice, căuta să dărâme casa, căuta să omoare pe paznicii care-i făcuseră pagubă în cele ce voia să şi le ia pentru el. Peste tot căutându-i, n-a putut pe paznici să-i vadă când intră în casă, din nou, la ceas de zi, şi reuşesc să închidă uşa, să oblonească ferestrele. Atunci s-a răzbunat pe pod, pe care l-a răvăşi în ultimul hal. Acoperişul i l-a găurit, să poată să vadă prin el oricând, să poată oricând de deasupra intra, ca să poată să-i prindă pe paznicii care, ştiind că el n-a respectat înţelegerea, şi nici ei la rândul lor împotriva lui vor fi, să poată să orbească şi să ţintuiască orice mişcare a cuiva de-al casei, să nu stea deloc altcineva, care, din afară venind, mai multe ştiind, casa de el nu-şi va mai aminti, ba chiar nu-l va mai crede, aşa cum crezuse cândva, mai ales uşa, că e folositor şi de trebuinţă, ci, aşa cum şi el ştia că e, distrugător a tot ce-i intră-n cale. Şi, ştiindu-se fără prea multă ştiinţă şi ţinere de minte, a rânduit timpul viitor, mutându-se într-o casă asemenea, ca să se poată întoarce fără să aibă nevoie a se obişnui cu uşile, ferestrele şi pivniţele ce-ar fi, după trecerea timpului, ca noi.

Trasul nou drum, drept n-a putut de la început să fie... ba mai sufla, în rafale vântul, ba paznicii mai aduceau pe-aproape câte un trecător într-ale sale, ori un simplu pierde-timp, ba paznici de pe la alte case ori mercenari plătiţi cu mulţi bani mai erau aduşi de ei să vadă ce mai rămăsese din ceea ce fusese odată casa, şi toate se vedeau, erau acum urme care nu piereau. Şi mai erau soldaţii plecaţi pe cine ştie unde care, nemaştiind cum stau lucrurile prin acea curte, cu bocancii lor mai rupseseră marginile drumului. Anevoie încă se putea merge de la casă la poartă şi greu, sau mai deloc, de la poartă la casă. Nici măcar hoţii nu încercau să sară gardul, chiar şi cei care nu ştiau de paznici, doar pentru că se întrebau dacă mai au ce fura, dacă merită să caute ceea ce le era de trebuinţă, dacă această căutare n-ar fi fost decât o zadarnică pierdere de vreme. Vedeau ferestrele sparte, proptelele zidului, întunericul dinauntru, simţeau răceala vântului ce le sărea în cap şi în spate, şi-şi vedeau de alte drumuri şi alte treburi.

Vedeau Cerurile că după ce atâta timp stătuse îngheţată şi întunecată, albă rămăsese casa, descoperită de acoperiş, vedeau că drumul înspre spate începea să se crape, rar mai fiind bătut de pas de om. Şi văzuse cum acel zid, proptit, căuta spre înalturi să vadă înseninarea, aşteptând înseninarea. Cerurile, doar ele mai puteau face ceva şi doar ele ştiau că se mai poate face ceva... Un soare nou, un altfel de soare, un soare care să poată pătrunde întunericul şi care, cât ţine noaptea să nu stea ascuns ci să-şi lase raze care să privească tot ce se mişcă împrejurul casei, care să dea cât de cât lumină şi în casă, care să stea deasupra ca acoperiş, trebuia să trimită, un soare care să nu ardă, un soare care să nu usuce prea repede totul, când casa se voia iarăşi casă, ştia că trebuie să trimită.

Un soare altfel, un soare care să cuprindă curtea întreagă, care să lumineze peste tot, un soare care să fie prins doar de înaltul Cerurilor, care să n-aibă teamă de risipire, care să poarte semnul crucii fără nici o urmă de îndoială, pentru a putea, cu ea şi în numele ei, să pună pe paznici pe fugă, să poată să vadă când se porneşte vreun viscol, când se arată câte-un nor de ploaie, care să privească şi spre ziduri ca fiind parte din casă, şi nu s-ar putea casa să fie casă fără ele, care să dea strălucirea, luminoasă, firească a ferestrelor, care să readucă uşa la rostu-i firesc, să facă din casă loc potrivit pentru a-şi avea pe cei ce trebuie să locuiască în ea şi să o ajute să şi-i aibă grabnic. Şi i-a fost trimis tocmai când paznicii dormeau şi uraganul, domolindu-şi furia, îşi căutase de lucru, dărâmând, altă casă, socotind cât mai are de aşteptat pentru a-şi împlini dorinţele.

Şi după toate acestea, s-au văzut semnele, dar nu doar Cerurile le-au văzut, şi întunecatele adâncuri le-au văzut, şi de la paznici au auzit, fiindcă ei de-acolo fuseseră trimişi şi de acolo cereau ajutor când nu puteau să facă faţă. Se vedeau umiliţi de Înaltul cel înalt şi se plângeau de frica de a pleca precum câinii cu coada între picioare, după atâta timp în care, prin vicleşuguri şi năluciri, ajunseseră până aproape de limanul dorit de cei care, cândva, cu de la ei putere şi viaţă îi plătiseră. Încercau chiar a găsi o cale de a se uni cu singurul în stare să mai vrea să lupte, căci lupta pentru a-şi apăra furtişagurile, înşelăciunile şi mândria, pusă la pământ după aşa pierdere, ce nu şi-o închipuia, după aşa scăpare printre degete a unei sigure victorii. Jucau pe singura lor carte ce o mai aveau...

Zarurile au fost aruncate, înţelegerile s-au făcut, semnele luptei, date sub masca îmblânzirii uraganului, sunt deja văzute, fiind deja cunoscute de la prima încercare. Cunoscut e şi ce poate şi ce nu poate acel uragan, ce chingi foloseşte şi unde loveşte. Casei doar îi lipseşte curajul de a-i sta în cale şi, din lipsă de curaj, nu-şi lasă luminile noaptea aprinse, încurajând astfel pe cei ce bat doar noaptea la în geamuri, sting candelele, se furişează în vise, înfrigurează ori înfierbântează, fură adevăratele gânduri pentru mâine, punând în locul lor altele, îmbrăcate în alb dar de un gri negricios înăuntrul lor. Luminii nu i se mai pot ascunde detaliile, doar amănuntele sunt ascunse sub motive de tot felul, motive de ocolit ori de neocolit. Dar sunt ştiute dinainte urmările, şi chiar dacă ajung pietrele să se mai lovească de acoperişul care e încă provizoriu, care încă nu poate să fie bună acoperitoare, neavând învelitoare, a ceea ce sub acoperiş îşi are locul. Pietrele ajung şi acolo încă nu e linişte deplină, nelinişte şi nesigranţă fiind, încă, în toată casa.

Lupta cea de pe urmă e începută. De la-nceput nimeni nu poate fi văzut ca învingător. Între Lumină şi Întuneric, între Adevăr şi Neadevăr, motivul luptei, este tocmai casa, nicidecum uşa casei... Va învinge Casa Luminată, dacă nu va ceda greutăţii drumului spre Lumină sau va câştiga Întunericul o Casă care, încet dar sigur, se va dărăpăna, lăsând în urmă pereţii duşi, de ape murdare, în pământ, înrobiţi durerii de a nu fi avut parte de împlinirea de a fi pereţii unei case pe care şi-au dorit-o şi au susţinut-o totdeauna, chiar când orbecăia prin întuneric. Lupta e în toi, nimeni şi nimic nu e cruţat! Pentru un suflet, oricum ar fi, mare sau mic, lupta e mare. Pentru un suflet mare e şi mai mare. Căci un suflet mare e un trofeu mare!