De demult, din Ceruri [1]

-traducere adaptată-

În depărtarea Cerurilor, acolo unde chiar şi gândului îi este şi acum greu să ajungă, trăia singurul cioplitor de stele. I se dăruise un har ce nu avea asemănare: să cioplească orice, aşa cum nimeni nu o mai putea face. Şi avea în mâini atâta măiestrie că lui i-a cerut Dumnezeu să ciopleacă stelele ca să le poată arăta lumilor. Şi a început munca, el, de mii de ani, cioplind şi făurind stele aşa cum sufletul îi şoptea şi, aşa muncind, tot ce mâinile atingeau, era fără de seamăn. Toate stelele pe care le cioplea erau, şi ele, între ele, fără nici o asemănare.

Era un cioplitor care nu cioplea în lemn ori în pietre, oricât de preţioase erau ele, de oriunde ar fi fost. El cioplea din lumină, căci aşa şimţea sufletul lui că ar vrea Dumnezeu să fie cioplite stelele. Şi stelele cioplite de el din Lumină deveneau tot mai multe, şi luminau. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos, asemenea unei grădini înflorite.

Nu i se ştia numele, nici el nu şi-l ştia, pentru că nu a mai avut cine să îi pună nume. Se trezise păşind singur şi toţi cei din jurul lui îi erau străini. Nimeni nu se obosea să îi pună un nume, nimeni, în afară de Dumnezeu, nu îl vedea pe el, doar stelele cioplite de el mai contau. Fiecare stea cioplită de el avea nu doar o lumină a ei, avea şi un sunet al ei, iar bolta cerului devenise nu doar o grădină înflorată plină de parfum, căci fiecare stea avea parfumul ei, devenise o simfonie divină.

Dacă nimeni nu i-a dat un nume, Dumnezeu nu a stat pe gânduri şi i-a dat un nume. I-a dat un nume care să nu poată fi niciodată uitat: Dio.

Toţi aceia care se plimbau pe drumurile şi cărările Cerului deveneau pe nesimţite mai buni, mai iubitori şi mai drepţi, pentru că frumuseţea, creată de Dumnezeu prin Dio, care îi înconjura din toate părţile, le transforma inima.

Dio fiinţa, trăia şi cioplea stelele în atelierul pe o stea care strălucea peste măsura unei nestemate şi al cărui izvor se afla în mâna Creatorului. Pentru el trecerea fiecărei zile era o bucurie, pentru că în fiecare zi mâinile lui preschimbau Lumina, dându-i forma unei stele.

Dar a venit o zi în care mâinile lui nu au mai putu ciopli nimic şi Dio a simţit că îi cuprinde tristeţea şi singurătate. A simţit atunci că i-a lipsit ceva, abia acum, când îi simţea lipsa… Degeaba stelele au încercat să-l încânte. El îi privea pe toţi cu iubire, dar ochii îi erau trişti, tot mereu mai trişti, iar mâinile şi le simţea neputincioase. Zile şi nopţi la rând tristeţea îi arăta singurătatea. Până când, într-o noapte, s-a fost trezit auzind o melodie cum nu mai auzise. Şi-a dus mâna la piept, simţind o mare arsură. Şi-a dat seama că inima îi era cea care murmura o melodie ce nu o mai auzise.

O căldură mare, nedefinită se zbătea în adâncul fiinţei sale. Nu mai putea dormi. Şi-a prins palmele căuş şi, puţin neliniştit, s-a apucat de lucru. Din curcubeul Luminii alesese Lumina cea mai miraculoasă, străvezie, şi a început să cioplească o stea. Se modela frumos în palmele lui, dar nu simţea mulţumirea. După altceva tânjea sufletul său, căci simţea că inima îl doare atât de tare. De atâta durere şi-a dus mâinile la piept, încercând să-şi găsească alinare. A simţit căuşul palmelor că i se umplu de o Lumină mai scânteietoare decât roua soarelui. Dio simţea altceva în plame, şi abia că şi-a putut da seama că ţinea în mâini o bucăţică din inima lui. Şi mâinile s-au pornit grăbit să cioplească Lumina aceea vie şi tulburătoare. Dar, ciudat, ca niciodată, nu se mai dantelau raze, formele erau rotunde! În loc să cioplească o stea, aşa cum se învăţaseră toţi că cioplea Dio, el, cu mâinile cioplise, o altfel de nestemată… din Lumină se ivise o fată! O fată cum numai dorul din inima lui putea să o vadă şi să o vrea trăitoare.

Dio era tulburat, ca niciodată, şi simţea ceea ce nu simţise vreodată. O privea tulburat şi ochii i se umpleau de lacrimi când a simţit că dincolo de formă avea viaţă. Era vie, făcută din sufletul lui! Şi minunea era mai mare, un cer nou îi era dat să vadă, înflorind în el când i-a auzit glasul.

- La tine aici e atât de frumos şi de bine!

- Vei rămâne cu mine? Vei rămâne la mine?

- Pentru totdeauna, doar sunt o parte din tine şi dorul tău şi dorinţa ta, m-a chemat! Căci dorul ce ţi-a încălzit inima ştia că am să vin, căci de tine nu m-am rupt niciodată, doar am rătăcit prin ceruri. Şi tu îmi ştii chiar şi numele, spune-mi-l!

- Numele tău... Te-am cioplin din Lumină, ascultând acea sacră cântare, nu poţi avea alt nume decât Lira...

- Lira! Doar Dumnezeu ar putea să pună chezăşie pentru a şti că nu te mint. Acesta-mi era numele! Şi acesta este semnul, Dio! De acum vom fi mereu împreună!

Din acea clipă, pentru Dio, viaţa a început să curgă precum un râu de munte. Zilele, oricare dintre ele, începuseră a fi un dans al zânelor. Şi nimic nu i se părea mai frumos ca glasul fetei, ca zâmbetul ei, ca mersul ei. Peste tot mergeau împreună, învăţând-o potecile Cerului, ascultând Divina sa simfonie şi mai mergeau acolo unde puteau sta de vorbă cu sufletele lor.

- De ce curcubeul are atâtea culori? l-a întrebat într-o zi.

- Sunt doar şapte, Lira. Şi fiecare culoare e o poartă către o lume. O lume care are sensul dat de culoarea porţii.

Rămăsese tăcută, adâncindu-se în privirea lui nesfârşită. De unde să ştie el că fiecare culoare a curcubeului era o altă lume, lume care era o treaptă ce ducea mai aproape de Lumina Luminilor, după care oricare suflet era însetat? De unde ştia el spusele Tatălui? De ce erau şapte, tot atâtea câte sunete erau?...

Dio era fericit, iar lucrarea mâinilor sale se desăvârşea pe măsura negrăitei fericiri. Şi în mersul lor prin Ceruri i-a dus şi în Grădina Îngerilor, pe aleile ce erau pavate cu pietre preţioase, care mai de care mai sclipitoare. Toţi îngerii au venit să o vadă şi să se bucure de zâmbetul ei. Îngerul Blândeţii i-a dăruit un mugure de floare, Îngerul Frumuseţii i-a sărutat ochii spre a-i străluci mereu. Şi s-au pus toţi şi i-au ţesut o rochie din fir de stea, ce nimeni nu mai avusese vreodată. Lira a învăţat de la îngeri să împletească o coroană din flori celeste pe care i-au aşezat-o pe frunte ei. Iar ca bucuria să-i fie întreagă, îngerii au făcut două brăţări din cele mai frumoase flori: una au pus-o pe mâna ei, iar cealaltă au prins-o pe mâna cioplitorului.

- Acum niciodată nu ne vom mai pierde niciodată. Acum îngerii ne-au recunoscut şi m-au arătat lumii că sunt lângă tine. Brăţările noastre surori au să ne ţină mereu împreună! a spus ea, fără să ştie dacă el o ascultă sau nu, dacă o aude sau nu, vorbind înspre un înger.

Dio auzise, zâmbise şi mai târziu, când erau doar ei doi, i-a spus, îmbrăţişând-o:

-Cum să ne putem pierde, când niciodată nu ne mai pot despărţi?

Până noaptea târziu, Lira i-a tot povestit ceea ce vorbise cu îngerii, ceea ce o învăţaseră şi ceea ce îi arătaseră.

- Cât de multe ştiu îngerii... M-au învăţat să simt frumuseţea în orice lucru. M-au lăsat să urc în vârful pomului cu fructele de aur şi am putut să văd cele două poteci de taină: cea a binelui şi cea a răului. Acum ştiu să le deosebesc! Dar să nu mă laşi vreodată să mă mai pierd pe cea răului! Sţii ce mi-a spus Îngerul Nevinovăţiei?

- Ce ţi-a spus, Lira?

Doar că ea nici întrebarea n-a mai auzit-o, adormise ostenită de atâtea întâmplări.

Lui Dio i-a alunecat privirea pe brăţara împletită din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodată? O singură primejdie ar fi fost… Groapa Neagră, groapa despre care nimeni nu ştia ce se putea întâmpla dacă te înghiţea gura ei. Se ştia doar că se putea întâmpla ceva înspăimântător, căci nici unul din cei care căzuseră acolo nu se mai întorseseră.

De ceea ce se temea Dio, nu se putea să nu se întâmple. Într-una din zile, pe când hoinărea singură, căutând cu ochii vrăjiţi de norii strălucitori, Lira nu luă seama că se îndepărtase şi că era pe un drum pe care nu mersese niciodată cu Dio. Când se lăsase prinsă de îmbrăţişarea norilor a călcat chiar în vârtejul negru al Gropii, care a înghiţit-o într-o clipă. Cuprinsă de bezna ce o purta tot mai adânc, Lira a încercat să ceară ajutor, strigându-l pe Dio, însă nimeni nu o putea auzi. Şi a strigat până când şi-a pierdut conştiinţa. S-a trezit într-un loc ciudat, altfel, dar… parcă negrăit de frumos.

Lira a ajuns pe Pământ, în Ţara despre care auzise povestindu-se şi în cerurile înalte, că ar fi atât de frumoasă! Şi era frumoasă, frumuseţea ei nu putea fi cuprinsă în cuvinte. Ţara avea şi un cântec al ei, un Cântec al Slavei, pe care cel care îl auzea o dată, niciodată nu îl mai putea uita.

-continuare în De demult, din Ceruri [2]-