Începeri de redefinire

Te-ai întrebat, şi nu doar o singură dată, de unde şi de ce am apărut...

Te-ai întrebat şi ai căutat şi tot cauţi măcar un singur răspuns. Ţi l-ai dorit mereu, din prima clipă în care mai marea sau mai mica întâmplare a adus gândurile să fie mai aproape. Mai repede, ori mai încet, timpul s-a lăsat să treacă pentru a fi totul pregătit pentru ceva... ceva ce are însemnătate de pas pe prag. Totul trebuia să fie aşa cum îţi fusese dorinţa, atunci când, în trecutul care totdeauna se uită, ţi-ai dorit să vină acea clipă în care să-ţi recunoşti repere, în care să îţi ai sau să îţi defineşti repere.

Sunt venit de acolo de unde am povestit, am venit de acolo de unde oricine îmi poate găsi trecutul. Eu sunt cel ce sunt, omul care trebuia să treacă prin furci caudine şi flăcări de foc spre a fi acolo unde trebuie să fie, atunci când trebuie să fie. Sunt eu, acela care vorbeşte despre el fără teama de a-şi ascunde ceva din ceea ce ştie că este sau că a făcut, acela care, pentru că aşa trebuia să fie, a renunţat la prejudecăţi, principii şi tabu-uri, ca să poată să fie cel de care te bucuri sau îţi este teamă că este. Te bucuri sau ţi-e teamă, indiferent nu îţi mai este.

De fapt ar trebui, după cum sunt azi rânduielile în lume, azi, să îmi pun şi eu întrebarea pe care ţi-o pui adesea în gând, când nici nu vrei să te gândeşti. Însă nu mă preocupă această întrebare, trăiesc doar aşa cum îmi este dat şi am fost învăţat, de viaţă, că orice clipă trebuie să o am înţeleasă, să îi am înţelegerea necesară în continua mea revenire înspre timpul din care am plecat. Şi tocmai poate că de aceea nu mă mai tem să spun: Eu sunt!

Şi sunt aşa cum vrea să mă vadă cel care se frământă să-mi vadă plecăciunea în faţa vorbelor sau faptelor lui de bravadă, de mândrie, de cercetare, de înţelegere ori de acceptare. Pentru că nimic nu-l poate opri pe celălalt să experimenteze orice este lumesc. Cei care se tem doar de cele lumeşti ştiu că singurătatea-mi le dă dreptul să nu-şi aibă decât opreliştea propriei vieţi de a face ceea ce vor să facă, a propriei lor conştiinţe, în faţa propiei judecăţi. Le pot fi, cred ei, cobai fără apărare. Căci sunt acela care doar cuvântul îl poate opune oricărei alte metode de contrare.

Îmi e cuvântul tot ceea ce trebuie să fie şi tot cuvântul îmi este mai mult decât atât. E tot ceea îmi este de împlinit nevoi pe care puţini cred că se pot altfel împlini: cuvântul îmi este mângâiere când tristeţea mă apasă, cuvântul îmi este privire spre înainte când cred că orbecăi prin beznă, cuvântul îmi este hrană când foame îmi este ca oricărui om, cuvântul îmi este odihnă când oboseala mă cuprinde, cuvântul îmi este forţa necesară când realităţile trebuie să le înving fără de ajutor. Cuvântul îmi este tot, chiar şi când unii cred că nu poate să aibă însemnătate.

Te-ai întrebat, te întrebi, te vei întreba şi vei căuta să ştii răspunsul la întrebarea parcă ireală: De ce el? E întrebarea pe care simt când e pusă şi e întrebarea căreia nu-i voi da niciodată un răspuns. Pentru că nu vreau să ştiu. Poate şi pentru că ştiu ceea ce se vorbeşte prin jurul meu, de ce se dau sfaturi referitoare la mine...

Dacă spun că vin de undeva dinspre viitor, ştiu că îmi atrag priviri pline de compătimire. Dar cu toate acestea nu mă las pradă deznădejdii. Mi-am asumat de fiecare dată tot ceea ce am spus, aşa că îmi asum şi aşa-zisul rol de saltimbanc sau un alt aşa-zis rol de clown. Nu e rolul pe care mi l-aş alege eu, este ceea e înţeleg unii să spună despre mine. Le este mult mai uşor să spună asta decât să se privească în oglindă fără a avea puterea de a se elibera de gândul că în oglindă ar putea să nu fie ei, cei care se cred şi că acolo ar apare cei care sunt, cei care, uneori, şi de alţii sunt văzuţi.

De ce să vreau să creadă ceea ce aş spune eu că sunt? Ţi-am am spus ţie, ţie îţi spun... Ştii şi tu multe şi totuşi îndoieli ai avut şi încă ai. Dar ei care nu ştiu mai nimic, pe ce ar trebui să se bazeze atât timp cât simţirile sunt reduse la ceea ce pot cuprinde în mâini şi la ceea ce pot număra, ori, în mică măsură, la ceea ce le este dat să vadă? Că nu am obiceiurile lor, că nu arăt ca ei, sunt suficiente motive să spună că sunt un om pierdut pentru societate. Întreabă-i tu, dacă ai timp să îi asculţi, dacă ai răbdarea să descurci iţele argumentelor lor sau dacă vrei să le iei afirmaţia ca fiind principială şi neargumentabilă, despre ceea ce înţeleg ei prin om şi ceea ce înţeleg ei prin societate. Eu aştept doar să ne trecem înspre timpul din care am venit şi să-şi vadă singuri spulberate ideile. Deşi nu ştiu de îşi vor mai putea aduce aminte de vremea când îmi trimiteau săgeţile otrăvite ale desconsiderării. Poate ar trebui, pe aceea care ştiu că nu vor mai apuca acel timp, dacă aş îmbrăţişa ideile lor, să le explic. Însă ar avea cum să înţeleagă?

De ce eu? De ce să fi venit înspre tine? De ce am venit înspre tine? Pentru că a venit momentul să schimbi ceva şi ştii, fără să ştii, că venind unul spre celălalt, trecerea ta grabnică, din cauza marii întârzieri, spre ceea ce îţi este dat să fii, se poate. Nu e ceea ce vreau, e ceea ce vrei. Nu e ceea ce îţi gândeşti, este ceea ce eşti. În lumea aceasta în care totul este de suprafaţă, s-a cam uitat că în puterea gândului nu stă nimic dacă nu are grăuntele necesar în suflet. Cei cu gânduri rele ajung până la urmă la cele bune dacă nu le este sufletul rău, aşa cum cei prefăcuţi a face bine tot rău ajung să facă de sufletul le este rău, căci nimic nu rămâne, de-a pururea, prefăcut.

Am venit din viitor şi ştiu că acolo mă voi întoarce. Însă nu mă pot întoarce singur. Nu am să îţi spun dacă acolo trebuie să ajungem împreună, ceea ce pot să îţi spun este că atunci, acolo, multe din înţelesurile şi rânduielile care sunt acum, aici, zămislite din pervertirea adevărurile, în mintea celor care au ţinut morţiş să facă din oameni supuşi, nu ne vor mai fi de nici un folos. Acolo, când vom păşi, cei care vom păşi, ne vom redefini toate sensurile. Vom fi tot ceea ce suntem, dar vom fi cu mult mai mult.

Ai acum întrebarea provocată de spusele mele pregătită să o pui. Nu, nu o pune căci îi vei găsi răspuns în întunericul nopţii pasului ce vine, când îţi vei oglindi ochii în privirea mea. Atunci vei înţelege, dincolo de ceea ce încerci să înţelegi, nu doar întregul răspunsurilor ci şi esenţa propriului tău drum. Nu eu ci tu vei fi cea care vei hotărî, dintr-odată, pentru totdeauna, drum spre înainte, nicicând spre înapoi. Eu... vei şti doar că sunt acolo, cu tine, ca martor la redefinirea-ţi prin care treci pe malul de la care pleacă drumul către înălţimile de care ţi-am vorbit că le vei atinge. Şi voi fi acolo tocmai pentru că m-ai chemat cândva, când nici nu te gândeai că exist, ca să îţi fiu martor, dar şi întru ajutor, de vei avea de ajutor nevoie.

E-n firea lucrurilor să se întâmple toate şi să-ţi dispară frica de schimbare, căci nu sunt venit ca să schimb ceva ci să se împlineacă cele ce trebuie să se împlinească. Şi prin toate am trecut, şi le ştii pe toate, tocmai pentru că a trebuit să învăţ că înainte de a-mi pune în fapte dorinţa de om, să las faptele să curgă aşa cum este firesc. Iar dacă mi-a fost dat să îl am alături chiar pe Iuda, nu doar că i-am iertat vânzarea înainte de a o face dar, l-am iubit mai mult decât se aştepta el să o fac, chiar mai mult decât aş fi putut să mă iubesc pe mine. Aşa trebuia, ca să poată şi el să se redefinească. Doar aşa Iuda putea să rămână al trecutului pentru totdeauna, iar în viitor să fie cel care facce mărturie despre fapta sa!

Acum ce întrebări mai încerci să îţi pui? Sau ce îţi mai spui? Acum sigur ai, aşa cum ai mai avut, un noian de întrebări ce ţi le pui şi pe deasupra te întrebi cum de pot eu trăi fără întrebări. Ce îţi spui tu poate fi mult sau puţin, dar sigur mulţi dintre cei care află toate acestea se vor alătura, din convingere, acelor care sunt convinşi că ceea ce spun este numărul unui clown. Mi-am asumat tot ceea ce era şi este de asumat, chiar şi această convingere a lor. Căci până la urmă tot adevărul va triumfa.

Mi-am asumat totul pentru că ştiam că aşa sunt oamenii. A fost o vreme când eram foarte aproape de lumea lor şi, pe atunci, nici eu nu le înţelegeam pe toate. Ştiindu-mi neînţelegerea mea de atunci, îi pot acum privi fără să îi consider potrivnici, chiar şi dacă ei, câteodată, când mă prea apropii de adevăr mă cred că le sunt duşman, cred că dacă ajung să cunosc ceea ce vor să aibă ascuns, vor ajunge rău.

Multe ţi-am spus, mult mai multe am să îţi spun, şi ţi le voi spune, căci clipa acelei oglindiri a privirilor va veni redefinitorie. Ţi le voi spune pentru că-ţi este dorinţă de a şti. E dorinţa pe care oricine o are, chiar şi dacă nu o recunoaşte. Unii cred că nu este normal dar oare de ce să creadă că unui copil i se poate fura acel “de ce?” de care este nelipsit? Omul asta nu vrea să creadă, că orice vârstă ar avea aici, este un copil care se regăseşte doar când este îndrăgostit şi când se simte aproape de moarte. Şi chiar asta suntem, nişte copii singuri, ce nu ştiu unde sunt părinţii lor. Abia atunci cînd simţim că e prea greu de depăşit momentul ne aducem aminte de Tatăl cel adevărat, cel care, cât trăim, alături ne este, la bine, la rău... Abia atunci, oricine, fie rău sau bun, îl roagă, îi cere, ştiind că stă în puterea Lui să îi ajute.

Eu, aşa cum mi-a fost drumul vieţii, am înţeles singur, nu m-a călăuzit nimeni. Nicidecum pentru că asta am vrut. Nici nu mai avea cine să o facă pentru că nu de acum, ci de mai de mult trebuia să fiu altfel. Iar dacă am crezut că pot să evadez în prezent, a ştiut viitorul să mă corecteze. Sunt unul din aceia care au venit să fie alături de cei care prima dată vot trăi ceea ce va urma. Sunt destui, chiar dacă nu sunt mulţi însă oricare dintre aceştia este văzut ca o singularitate. Dacă arunci o privire în trecut, când oamenii nu aveau doar frică de Dumnezeu, cum se arată a avea acum, ci îl iubeau şi respectau, au trăit cei care au dat veste despre cei care vor veni din viitor. Dar s-au uitat astea azi, cunoscuţi sunt doar cei care sunt amintiţi în discursurile celor care multe vorbesc, puţine ştiu, şi mai nimic nu fac. Celorlalţi le e dat să-şi ştie cuvintele uitate prin arhive şi biblioteci.

Suntem doar nişte copii neajutoraţi dar, pentru că am reinventat cuvintele tată şi mamă, aici ne ţinem de rude şi de neamuri şi în asta ne este de cele mai multe ori curajul. Şi ne face o mare plăcere când, ştiindu-l pe un altul singur, fără de mamă, fără de tată, fără spiţă de neam, îl punem în corzi. Iar dacă îndrăzneşte să ceară Tatălui să îi pedepsească pentru nedreptatea ce este aruncată asupra lui, repede îi sărim la gât şi îi spunem că blestemul este un rău. Doar că el ştie ce este rugămintea de dreptate şi ştie ce este blestemul, pe care doar când simte colţii ce muşcă din el îl foloseşte, ca ultima posibilitate de a se apăra de fiara turbată ce suntem noi, ceilalţi. Noi, oamenii, ştiindu-ne în sinea noastră vinovaţi, de frica urmărilor, care oricum nu ne ocolesc nici pe noi nici pe cei de după noi, ne-a plăcut să aruncăm cuvinte grele şi să punem la un loc totul sub umbrela blestemului. Nu ţi se pare şi ţie că suntem exact ca şi copiii care, rămaşi fără argumente, repede spun, repede: “prostule!”?

Uite, acum înţelegi cum am trecut eu punţile lumii?

M-ai chemat, am venit... Te întrebi încă dacă e bine să faci pasul sau să mai aştepţi. Te întrebi ce se va vorbi în spatele tău? Te întrebi dacă e bine să laşi timpul să treacă şi să te aducă viaţa în faţa unei porţi de deschiderea căreia să-ţi fie teamă. Ţi-ai dori un răspuns, ţi-ai dori să treci şi un prag pe care îl tot duci pe o zi de mâine. Ştii că trebuie să-l treci... Oare nu cumva pentru că ziua ultimă de mâine bate la uşă, ai ajuns atât de aproape de mine cel care venea spre tine?

Că e azi sau că e mâine... Avem timp deşi nu prea mai este timp. E însă mult prea mare frica de a şti că ceea ce a fost nu era tocmai ceea ce trebuia...

E timpul să iei tu hotărârea... Eu sunt aici. Am multe să îţi spun, dar nu spusele mele te vor redefini... Doar faptele, iar faptele sunt ale tale. Ştii bine că ţi-am spus şi îţi spun şi acum: e timpul lor... vremurile se schimbă mai repede decât s-ar putea crede!