miercuri, 20 iunie 2012

Ca într-un templu sfânt

Se clatină cerul, se cutremură pământul, focuri se aprind când vântul adie. Nimic nu e vechi, nimic nu e nou, Nimic nu e altfel...
Departele spre care aleargă fete morgane, cu fiecare secundă care se lasă în umbra cadranelor ceasurilor, e aproape, mai aproape. Ochii închişi văd deja un răsărit care s-a arătat a fi în răsăritul zilei ce acum e copleşită de o noapte forţată să fie de furci caudine, de întrebări cu răspuns deja ştiut, de vuiet mirosind a timp ce se sfârşeşte.
Sunt cel regăsit în mine atunci când te-ai pus şi ai pus stavilă trecutului. Şi m-am lăsat reîntregit prin dorinţa ce ai făurit-o din lacrimile tale ce îşi secaseră izvorul în căutarea tămăduirii a ceea ce ştai că voi fi, ceea ce spuneai că că voi fi şi a ceea ce ur-mează să fim.
De mai departe înspre mai aproape, aşteptările se priveau, trecând prin sitele umbrite şi acoperite cu valurile înspumate de praguri şi porţi încrustate cu îndemnul nimicurilor ori a rătăcitelor decăderi spre amăgirea trăirilor.
Nici sus, nici înainte, doar jos şi spre-napoi, nicicum spre lumină, ci doar spre întuneric... M-au răzvrătit aşteptările, te-au răsculat dorinţele, spre a nu lăsa să se ştie chemarea pecetluită cu simbolurile viitorului. Din veacul din urmă ne agăţasem pe umeri viaţa ce o ştiam căutându-ne a-i da măreţie şi a-i regăsi întregul de demult rostit ca legământ. Veneam spre vremurile împlinirii doritor de adevăr, spre a limpezi consensurile tale. Veneai spre ceea ce ştiai că vom porni încătuşată de nespusele a-devăruri răstălmăcite în cuvinte remodelante ale realităţilor. Eu de departe, tu de departe, spre nicăieri acum, spre totdeauna azi.
Nici apele n-au dormit, nici vânturile nu s-au oprit. Doar stelele priveau fără să clipească adevărul ce-l aşteptau. Şi se temeau...
De-acolo, de sus, vedeau. Vedeau rotocoalele minciunii, vedeau învolburarea furtunii. Şi ne vedeau văzându-ne, văzându-te, văzându-mă. Şi ne vegheau, veghindu-ne, veghindu-te, veghindu-mă. Şi te vedeau veghindu-mă şi mă vedeau veghindu-te.
M-ai coborât spre tine din orizontul înstrăinării, redându-mă ţie, redându-mă mie, redându-mă lumii. Şi m-ai păstrat ţie pentru timpul următor, pentru vremuri care vin. Nimic nu e vechi, nimic nu e nou. Departele aleargă spre tine, venind spre mine. Răsăritul privesc ochii ce se trezesc din noaptea forţată să fie, din noaptea ce n-a avut motiv pentru mine, ce n-a avut sens pentru tine. Ca într-un templu sfânt stă sufletu-mi în tine, din prima clipă în care m-ai ascuns vederii trecutului, spre a mă arăta viitorului făgăduit.
Se clatină cerul, cutremurând pământul ce-şi uită timpul pe cadranele ceasurilor ce încă se încăpăţânează a da un sens şi o direcţie celor ce-şi pierd cumpătul în aşteptarea desăvârşirii intenţiilor urzite de dinainte de coincidenţa libertăţii tale şi rotunjirii anilor mei.
E semnul pe care cineva, anonim prin coincidenţă, n-a vrut să arate adevărul motivaţiei, lăsând înţelesul faptelor nedesluşite. Pas cu pas, adevărul s-a amprentat, dând realităţii forma ce trebuia să fie.
Clipe, clipe, clipe... Cobor iarăşi şi-mi simţi venirea...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: