miercuri, 27 iunie 2012

Privind spre cele două lumi

Două lumi par a exista. Într-una trăiesc unii, într-una trăiesc alţii. Se spune că e una sus şi alta jos şi, tot la fel, se spune că e una în stânga şi alta în dreapta. Se spune cum că ar exista o lume în care totul este văzut şi o lume în care nimic nu este văzut.
Nici nu s-ar putea ca un singur gând să poată să împartă altfel şi unitar ceea ce nu este unitar. Două lumi, două feţe. Două lumi ce nu s-ar fi putut gândi cineva că se pot amesteca. Şi nu s-ar fi amestecat dacă oamenii nu erau făcuţi să uite ceea ce sunt, tocmai ca să poată să-şi dea seama, după ce vor fi trecut viaţa, câtă ticăloşie şi-au adunat în marea lor dorinţă de a se arăta stăpâni şi stăpânitori ai celor ce au avut puterea şi dorinţa de a păşi pe drum şi nu prin desişuri.
Două lumi pe care oamenii nu le mai separă, nu mai vor să le separe. Nu mai au curajul să le separe pentru că nu îşi mai ştiu accepta alegerile. Se bat cu pumnul în piept şi bat cu pumnul în masă aşteptând osanale, vorbind despre sfinţenie, despre lumină, despre adevăr, despre iubire, despre încredere, despre curaj, despre demnitate, doar din plăsmuiri şi din dorinţele lor. Sunt poveştile celor care nu pot fi sfinţi pentru că şi-au călcat sfinţenia în picioare, nu pot avea lumină pentru că s-au coborât în întuneric, nu pot şti ce este adevărul pentru că mint, nu pot iubi pentru că ura le este emblemă, nu pot fi de încredere pentru că dezamăgesc continuu, nu au curaj pentru că ei tremură de frică, nu sunt demni pentru că laşitatea le este reper dominant. Sunt dorinţele celor care s-ar mai dori îndumnezeiţi, nu ştiu cum mai pot ajunge la pragul îndumnezeirii şi vor apropae pe cei care au ajuns pe aproape. Sunt dorinţele celor care îşi mai aduc aminte de frumuseţea vieţii în lumină şi jinduiesc după ea însă le e teamă că nu o vor mai putea-o avea şi, apropiindu-se de cei care o au, îşi doresc să o recapete repede, cât mai repede, fără să înţeleagă pragurile ce le au de trecut, spre a dovedi că pot avea iarăşi lumină. Sunt dorinţele celor care minţind au ajuns să trăiască în minciună şi s-au transformat pe ei în temple ale minciunii iar când viaţa le-a mai dat câte un ghiont au căutat să se alăture celor ce s-au lecuit de această boală, dorind să pimească şi ei vindecarea, afirmând despre adevăr în speranţa că e de ajuns afirmaţia ca să scoată din ei chiar şi minciuna lor despre afirmaţie. Din trăirea urii li s-au născut dorinţele de a cunoaşte iubirea şi de a învăţa să iubească, mergând, din treaptă în treaptă către cineva care cu adevărat le poate arăta iubirea sub forma ei firească şi normală, fără a se îndoi sau rupe, cu toate valurile amestecate ori chiar negre de ură. Dezamăgitori continuu fiind, dezamăgiţi de cei ca ei câteodată, dorinţa de a avea pe cineva care să nu-i dezamăgească şi să aibă încredere în ei şi-o arată vorbind despre încredere şi oameni de încredere şi încrezători caută. Din înfricoşatele continue clipe ale vieţii şi-au născut dorinţele de a avea curajul ce-l au cei spre care viaţa le-a îndreptat paşii, spre a înfrunta orice piedică, de a se înfrunta pe sine şi de a se confrunta cu sine, de a putea să rupă barierele ţinătoare în frâu şi în lanţ. Şi din prea multele nedemnităţi, s-au arătat dorinţele de a fi dincolo de bariera celor care caută doar locuri calde în care să nu se teamă nici de frig, nici de viscol, nici de furtună, nici de arşiţa soarelui, vânzându-se pe sine ca trup, ca minte şi ca suflet.
Se zbat şi se zbat pentru a face din curcubeu un pod către Dumnezeul pe care l-au trădat şi uneori împăiat cu cuvinte alese şi fapte potrivnice! Privirile şi le îndreaptă cât mai departe de umbrele lor, spre zările spre care văd şi ştiu că între Cer şi Oameni există poduri mari. Şi caută înspre acolo spre a putea crede că măcar o punte pot să-şi găsească în fulgerul de aproape. Spre acolo privesc, spre acolo gândesc, dar aici, aproape se opresc!
Din pacat, din întuneric, din minciună, din ură, din dezamăgire, din laşitate, s-au amestecat poruncile şi s-au stricat rânduielile. Fug făptaşii crimelor înspre întuneric şi flutură steaguri fosforescente spre a se arăta trăitori în lumină şi scriu cărţi cu gândul la lumina pe care au lăsat-o, de atâtea ori, plată a vămii întunericului. Şi-aruncă asupra lor blestemul, una scriind alta făcând. Cei scris este mai puternic decât ceea ce este spus, aşa cum ceea ce este spus este mai puternic decât ceea ce este doar gândit. Ceea ce scris este, nici focul nu topeşte, doar fapta împlineşte. Peste timp şi peste vremuri adevărul izbândeşte, rostul scris se împlineşte, nici prin moarte nu se opreşte.
Între lumea culorilor zămislite de albul luminii şi zămislitoare de lumină albă, doar fulgerul ce arde privirile, şi mâinile, şi paşii, şi faptele, şi visele, şi timpul celor care caută să amestece în creuzetele lor minciunile cu adevăruri, spre a se pierde urma esenţei. Şi caută a găsi culori şi se dau de ceasul morţii că nu pot preschimba griul în nuanţe, fie ele şi spălate până la abia-vedere. De frica luminii, îşi colorează privirile cu gri, minţindu-şi gîndurile că pentru toţi, totul este asemenea. Un timp uită să-şi mai amintească de curcubeu şi deschid un zâmbet larg ce poartă în colţurile gurii consemnul rânjetului neputinţei.
Sunt două lumi ce s-au amestecat de jos în sus, de la stânga la dreapta, dinspre întuneric spre lumină. Puţini mai stau într-una singură. Puţini mai vor acum să se separe iarăşi. Acei puţini ştiu că una dintre ele trebuie să-şi accepte sfârşitul.
E luptă mare... nu între cei care stau drepţi în lumea lor. E luptă mare între cei care se arată la faţă şi cei care încă nu ştiu în ce lume trăiesc şi nu vor nici să-şi aleagă una, doar una. S-ar dori stăpânitorii zărilor înalte stând în aşteptare, aşteptând ca înălţimea să se coboare în patul lor.
Doar că, oricâte cuvinte vor spune şi vor scrie, o sabie din teacă a fost scoasă. O sabie ce deja taie drum de hotar între cele două lumi. Un drum al călăuzelor ce şi-au aprins făcliile. Iar sabia taie fără cruţare. Adevărurile se vor arăta celor care le-au minţit, celor care au fost minţiţi, celor care vor să ştie că cei care vor face ca ei, ca ei să păţească. Va fi încrâncenare mare, vor fi acuzaţi cei ce vor pune adevărurile în vederea tuturor, vor fi şi cei care în ceasul al doisprezecelea vor renunţa la minciuni. Dar nimic nu va mai fi argument pe cei care s-au pironit cu un picior într-o lume şi altul în altă lume ori cu capul înspre adevăr şi cu trupul înspre minciună. Şi, în nici un caz pentru cei care şi-au pus picioarele murdare deasupra adevărului sau luminii!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: