Cântă Cerurile şi cântă Pământul amintindu-şi chipul tău ce va fi... Îţi aminteşti şi tu, cea care te vei privi în oglindă, că ţi-am spus cum vei arăta acum, când viitorul este deja împlinit? Îţi aminteşti?...
Ciudat mai vorbesc şi eu... Cuvintele mele strică logica celor ce caută logici... Dar ştiu că înţeleg acei care ştiu să înţeleagă prezentul privind către orizontul ce le este deschis, deschis aşa cum scena vieţii se poate să fie văzută când cortina se ridică şi luminile se aprind.
Dar cum să spun ceea ce nu am nici cum să-mi imaginez? Cum să pot eu să trag în jos o cortină pe care am ridicat-o amândoi, de care am tras cu atâta putere, dintr-odată că mecanismele ei s-au rupt şi acum nu mai poate să o repare nici cel mai iscusit meşter? Nici n-am cum să mă gândesc să caut pe cineva care să încerce să o repare, căci şi de spui, tot nu îţi doreşti să se mai închidă...
Primprejur e încă ceaţă. Nu mai e la fel de groasă aşa cum o ştiai, parcă ar vrea să facă unora în ciudă. Dacă stau bine şi o tai cu privirea, îi văd pe unii dintre ei împingând-o spre tine şi supăraţi nevoie-mare că ceva, nevăzut şi neştiut lor, o topeşte aşa cum soarele topeşte zăpezile.
Primprejur e încă ceaţă, dar nu poate să-mi rănească privirea ce o străpunge înspre orizontul de dincolo e ea. Şi e limpede, e clar, e imposibil să nu văd toate detaliile, toate adevărurile, toate neadevărurile. Atât de ce clară este orice imagine că, privindu-te, pot să-ţi văd până şi clipirea ochilor. Şi văd, fără să îmi fure ceva atenţia, ceea ce îţi spun despre ceea ce îmi va fi dată privirilor mele, în zori de zi, zi de zi, trezirea ta, mângâiată de razele soarelui.
E limpede orizontul, e plin de albastrul seninului care nu se teme de nori. E limpede, e albastru... Chipul tău, îl găsesc zâmbind, când privirea mi se coboară pe trupul tău îngeresc. Nici urmele trecutului n-au acum relevanţă căci le-am furat mângâindu-ţi bucuria remodelării, în forma ce ţi-ai dorit-o. Îţi prind mâna simţind zvâcnirea-i plăpândă şi te recunosc fiind cea de altădată, îngerească, cea de acum dorită, cea, din înseninarea-ţi, fericită.
De câte ori ai trăit bucuria cerului senin? De câte ori ai trecut prin ceaţa înălţimilor ca să te trezeşti brusc îmbrăţişată de cerul ce-ţi lasă privirilor o depărtare de necuprins? De câte ori ţi-ai mai amintit când priveai cerul, cu ochii de copil, şi cerul se însenina deasupra ta? Aminteşte-ţi ca să ştii cum se vor întâmpla toate, dintr-odată, aşa cum dintr-odată privirile noastre au străpuns timpurile...
Cântă Cerurile, cântă Pământul... Ascult Cerurile în fiecare miez de noapte, ascult Pământul zi de zi, când zorii se pregătesc să-l îmbrace în lumina zilei. Totdeauna sunt atent, pentru că uneori îmi povestesc, şoptit, câtă dorinţă au adunat şi abia aşteaptă să te vadă zâmbind în miez de noapte şi să te adoarmă în cântul susurat al apelor ce se coboară să-ţi spele drumurile şi să te vadă în miez de zi lecuind suferinţele celor ce-şi caută gândurile şi sufletul.
Încă vorbesc ciudat şi nu mă mir că nu mă pot înţelege mulţi dintre cei care vor să-mi descifreze vorbele. Chiar poate încep să creadă orice altceva şi nimic nu i-ar face să-şi schimbe părerea. Dar asta încă va dura şi mie mi se pare că este mai bine; cu cât ştiu mai puţini, cu atât este mai bine, cu cât înţeleg mai puţini este şi mai bine. E bine că mulţi nu vor şti căci mi se pare necesar să aibă şi ei surprize. E şi mai bine că înţeleg prea puţini pentru că au timp să-şi arate faţa adevărată, fiind cei care, când toate fi-vor descifrate de realitatea vieţii, ei vor pleca fruntea pentru totdeauna, înţelegând că pragul propriei mândrii a fost de netrecut tocmai pentru ei, căutători în praful drumurilor, ori în stele.
Se desceţoşează înspre orizontul ce nu mă mai pot opri să-l privesc. Îşi privesc chipul şi-ţi privesc trupul şi mă gândesc dacă pot găsi cuvintele să te descriu. Le caut întrebător, întrebându-mă dacă nu ai putea tu să vezi ceea ce văd eu şi tu să faci, căci tu cuvinte ai mult mai multe decât mine, tabloul în care apari tu, depăşind limitele închipuirii...
E limpede, e albastru, e clar, e frumos... Atât de limpede, atât de frumos, albastru şi clar. Şi nici o urmă a norului de ceaţă nu se va mai putea să apară. Acum o topesc eu. Atunci o vom topi-o!
Un comentariu:
Foarte frumos, felicitări !
Trimiteți un comentariu