Iarăşi, acum, dintr-o pornire venită din umbra trecutului pe care l-ai crezut ars de la primul pas pe care l-ai făcut alături de drumul căruia i te-ai dăruit dintr-o pornire şi l-ai părăsit mânată de năluciri aduse, cu patimă, la schimb cu tine, cea care abia acum începe să se arate a nu fi decât amintirea a ceea ce ai fost, mi se abate un gând înspre tine, ca să îţi aduc aminte că ar fi timpul să te uiţi mai des la ceas, la ceasul pe care doar tu ţi-l vezi, doar tu ţi-l auzi. Că-l aud şi eu ştii, ştii că nimic din ceea ce ţi se va întâmpla nu-mi este necunoscut, chiar dacă acei scornitori de năluciri m-au trimis acolo unde credeau ei că eu pot orbi înainte ca lumina să le taie, de sub picioare, podul de ceară pe care, în cele mai întunecate nopţi, la început, şi apoi în deplinul întuneric al locului în care-şi lenevesc viaţa, trec să-şi afle împreunarea cu cei cărora le-au dat, pe un totdeauna atât de lung că nu se vor mai întoarce în curând, ceea ce nu aveau dreptul să dea, ceea ce erau ei, înainte de a se şti că vor fi.
Obiceiul meu, cel pe care l-ai ştiut dintotdeauna, de dinainte de a-mi lăsa privirii privirea ta ce ştia că trebuie să privească, fără să-şi caute motiv de a se ascunde, obiceiul de a nu călca în picioare cenuşa şi rămăşiţele, împrăştiate de vânt, ale detaliilor, mi-au adus aminte că timpul zboară şi zboară, risipindu-se în auzul celor ce, voind, dar mai ales fără voinţă de a căuta, vaietul prelung al focului, al focului ţinut să nu răbufnească, zi şi noapte, cu vorbele ce s-au bătut, tăinuit, în cuie, cu priviri minţite de chiar gândul ce nu le dă voie să fie ceea ce se vede la întoarcerea capului şi cu fapte care se vor în stare să adoarmă şi pe cei care dorm doar când apele pâraielor de munte le spune că se aşteaptă unele pe altele spre a trece mai uşor peste pietrele ce abia aşteaptă să le vadă trecute. Şi chiar aşa, ţinut în ascunzătoare, fumul s-a arătat şi mirosul lui pe mulţi i-a făcut să se depărteze, ştiindu-i izul ori doar intuindu-i motivul pentru care de atâta timp dă de ştire că focul tot va urca până în tăria cerului.
Nu prea te mai văd deloc trăind timpul, văd timpul cum se trăieşte singur, pe tine doar trecându-te, aşteptând să vezi ce se mai poate întâmpla, aşteptând să dai piept cu adevărul, fără să te mai încrezi în ceea ce, amestecat cu otravă, ţi s-a dat ca adevăr, acelui adevăr căruia te-ai dat jertfă, atunci când ţi se arătau umbrele ca trăind împrejuru-ţi şi umbrele oamenilor le confundai, căutându-mi asemănare fără a mă regăsi în altcineva, fără a mă găsi pe mine altcineva. Acelui adevăr, care a fost pus să te fugărească, şi căruia i s-a dat puterea urii şi a blestemului pe care tu-l rupsesei, împotriva celor care te împingeau de la spate să-l slujeşti, n-ai mai putut să-i întorci spatele atâţia ani, lăsându-te legată vieţi peste vieţi de faptele pe care nici măcar iertarea-mi, ori dorinţa-mi de a te lăsa liberă, nu le va putea împinge înapoi, spre a fi totul ca înainte de rostirea-ţi cuvintelor care au lăsat legământul să se lase Cerurilor ştiut.
E timpul, nu mai pot decât să spun că e timpul ca ceea ce ai spus, despre tine, să se adeverească, să se împlinească, aşa cum ceea ce despre mine ai spus, s-a împlinit. E timpul, de-aceea ceasul bate zvâcnind, spre a ieşi din peretele în care s-a închis spre a nu fi decât de tine ştiut, atât de tare, ca şi inima ta care-şi caută ieşirea în libertatea pe care i-ai furat-o prin nepăsarea ta şi prin delăsarea în ascultare a celor ce aveau toate motivele să mă facă pe mine să tac. Şi, deşi te-ai forţat să crezi, şi te-ai încăpăţânat să spui şi altora că nu n-ai zis nimic din cele pe care în gura mare le-ai zis, chiar pe malul abisului tăcerii, prin faptele spuse de tine, mi-a fost împins drumul care se aştepta că îmi vei da brânci în golul fără de ecou. Ai încercat, ştim amândoi asta, doar că te-ai oprit văzând puterea fulgerelor care luminau tălpile-ţi înnoroite...
Lupta-i pe final, şi-a fost o luptă grea. Nimeni nu a câştigat, aşa cum este să se vadă omeneşte a fi câştigul. Şi dacă nimeni nu a câştigat, nici cei ce-au pornit-o, nici cei care au trebuit să stea cu pieptul gol împotriva pietrelor, nu au pierdut mai mult decât ai pierdut tu. De-atunci până câteva zile de-acum încolo, este tot ce ţi-a mai rămas din agoniseala vieţilor pe care le-am dus, niciodată ca acum, împreună. Ştiau finalul, nici acum nu-mi este clar ce rost a avut toată lupta în care ai fost când de o parte, la-nceput, când de cealaltă, mai apoi. Ştiai finalul, nu ştiu cum de nu te-ai vrut măcar neînvinsă dacă nu şi învingătoare?
Au rămas doar clipe să se treacă şi trecerea lor să tragă după ele orele, cele care, fără să fie luate în seamă, oricum, trag viaţa după ele. Se va face şi pentru tine dimineaţa devreme şi te vei trezi buimăcită de lumina albă a zorilor. Pe aici puţini or să o vadă şi pentru că nu vor putea să vadă, nici zidul spart de cel din urmă zvâcnet al ceasului, ce-şi va confunda secunda cu minutul şi minutul cu ora, nici urcarea-ţi spre mai înalt decât înaltul tuturor. Şi abia când toţi vor roi spre roboteala fiecărei zile, se va aprinde focul şi fumul gros va da veste că apele încep să-şi spele vadul de noroi... Apoi alţii te vor urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu