Acolo, înspre orizont...

Priveşte... Priveşte... Acesta este orizontul omului. Acolo, departe, acolo unde ţi se pare că totul dispare, acolo unde ştii bine, eu voi pleca în curând, este adunat tot adevărul, adevărul vremurilor, adevărul timpurilor, adevărul vieţilor, adevărul faptelor, adevărul gândurilor. Priveşte... Priveşte... Nu-ţi opri privirea, nu-ţi ascunde ochii... Nu te lăsa cuprinsă de teamă. Până acolo încă mai e timp să uiţi tristeţea şi să-ţi regăseşti bucuria. Nimic nu e ireversibil, doar dincolo când voi ajunge, vei înţelege de ce n-ai să simţi bucuria, aşa cum poate ţi-ai spus că va fi, ci te vei lăsa copleşită de tristeţea ireversibilului ce l-ai lăsat să-ţi scape printre degete.

Mi-s paşii înceţi, ţi-am mai spus. Pentru mine ar fi mai uşor să nu mi-i târâi. Mi-a fost întotdeauna mai uşor să aleg graba, pentru a face cât mai multe din cele ce le aveam de împlinit. Acum, parcă împotriva a ceea ce am fost, pentru a lăsa timp ca toate câte mai sunt de împlinit să se implinească, trebuie să fac aceşti paşi mici. Oricine vrea să ştie, ştie. Dar mai ales tu ştii, ştii foarte bine de ce-mi sunt paşii îmbătrâniţi. Şi-au pus şi ei o mască pentru ca cei care îi văd să nu descopere că au complotat, împotriva mea, pentru a-ţi da nu doar a doua şansă, ci chiar şi pe a treia! Ţie, doar ţie... Spun asta de parcă mă simt dator să-ţi dau această şansă. Şi ştiu că poate e greu să iroseşti timpul, dar când vei afla ce valoare au şansele ratate, oare vei putea să te ierţi?

Nu te mai întreba de ce se înserează aşa de repede... Întreabă-te mai bine de ce zorii trec mai repede şi, când tu te trezeşti, pe Cer, Soarele se ridică mai sus decât obişnuia să o facă şi înlănţuieşte gândurile unora. Sau, altora, le arde privirile. Nu te întreba de ce e aşa mare grabă în trecerea timpului. Paşii mei nu ţin cont de graba lui. Ei ţin cont numai de ceea ce şi-au propus, ţin cont de tot ce mai am de lăsat să fie împlinit, chiar fac mare tărăboi când vreau să-i grăbesc. Mi-arată drumului timpului, frânt, scurtat, prins în chingile mândriei şi nesăbuinţei sale şi a celor ce cred că pot să-l drămuiască, spre a se putea lăfăi satisfăcuţi că au croit un alt destin altora. Mi-arată tocmai ei, paşii, drumul timpului, ca să-mi distragă atenţia sau să mai uit de ei şi să mă las uimit de marea prostie a croitorilor de destin fals... Să-i privesc ca pe nişte croitori care fac tipare, croiesc materiale, dar, îmbătaţi de ideea că hainele lor vor fi purtate de toată lumea, uită să le mai şi coase. Şi, aşa, ajung la bătrâneţe să poarte zdrenţele hainelor pe care le-au croit pentru alţii...

Abia aşa îmi dau seama că ei, paşii, ştiu destul de bine, uneori mai bine decât mine, de ce dau atâtea rânduri de şanse, de ce s-au mascat... Ei vor să ne dea marea şansă, pe care puţini o au, să privim, împreună, croitorii beţi cum pun, singuri sau ajutaţi, zdrenţele pe ei şi se arată tuturor, cum se lasă ei singuri să fie priviţi dispreţuitor, de cei cărora le-au furat măsura. Şi tot ei, paşii, ţie îţi sunt aliaţi. Îţi sunt aliaţi, lăsându-ţi timp să dezbraci hainele pe care, cândva, când nu ştiai ce hram poartă o haină lăudată, să o dai jos. Şi încă ceva te ajută ei să înţelegi, altfel decât ţi-ar spune oricine: să înţelegi de ce hainele mele sunt ponosite...

Priveşte... Priveşte... Acolo este orizontul vieţii... Nu-ţi fie tea-mă! Dar nu-ţi irosi şansele. Priveşte-mi paşii... Ai timp cât ei sunt pe drum. Dacă însă vor ajunge acolo unde se vor confun-da cu orizontul oamenilor, ireversibilitatea va deveni lege. Data viitoare, şansele de acum vor fi datorie de care nu te poţi scapa o viaţă întreagă... Încă e timp, încă nu-i târziu!