Când timpul stă în cumpănă, orizontul pare a se ascunde pe undeva, printr-un şirag de amănunte nesemnificative. De departe vin zvonuri, în jur liniştea dă înţeles nemişcător înaltului şi de stagnare orizontului. Norii se arată trecători doar prin mişcarea umbrelor care nu lasă să se înţeleagă prea uşor cum poate sta sprijinită cumpăna zilelor pe pragul nopţilor frământate de neliniştea zilei ce mâine s-ar vrea netrecătorare.
Când vremurile par a sta în mare nemişcare, timpul pare a se grăbi să devină istorie scrisă doar de cei care îşi asumă titlul de învingători împotriva celor ce privesc orizontul. Ba chiar împleteşte coroane, însă nu încoronează, neavând puterea de a-şi asuma identitatea cu eternitatea. Însă lasă, celor ce vor să facă asta, posibilitatea de a fi la dispoziţia judecăţii momentului următor. Timpul, nici chiar el nu se grăbeşste a se substitui vremurilor.
Pe când mă simţeam supus al timpului, asumându-mi simţirea, trăiam şi trecerea pe care mi-o dicta, fără să crâcnesc. Eram cunoscător a ceea ce-mi dădea el voie să cunosc, aşa cum el hotăra să-mi recompenseze strădania. Doar că la un moment dat mi-a întors spatele. N-am încredere că a făcut-o din proprie iniţiativă. Mai repede cred că cineva i-a spus că am încercat să evadez şi cum n-a avut probe suficiente să mă condamne, a preferat să mă facă scăpat din mână, spre a nu se molipsi şi alţii, spre a nu fi motiv şi cauză ieşirii din tiparul bine potrivit, de oameni, vremuri îndelungate.
Aşa m-am pierdut prin vremuri şi timpul mi-a pierdut urma. Când nu i-am mai fost supus am putut să văd cât de mare este muntele de ură şi cât de multe peşteri s-au săpat, cu intenţie, în cel al iubirii. Se vedeau câţi roiau, ca lăcustele, în jurul lui, prefăcându-se interesaţi să pună umărul să le înfunde. Dar nu puneau la loc pietre, ci dinamită. Şi tot la fel de bine se observa cât de puţin adevăr mai curge pe văile secate, şi cât de multă minciună s-a tot adunat în mlaştinile care îngrozitor miroseau a hoit. Şi prea puţini pescuiau în pâraie şi mulţi, foarte mulţi, acolo, pe malul mlaştinilor duhnind a moarte şi suferinţă, ori, mai puţini dedaţii la compromisuri, în ape tulburi.
N-am primit lauri, nici nu mă aşteptam. Nici nu puteam să cred că cineva care încearcă să evadeze, de oriunde, de sub controlul oamenilor sau al altor stăpânitori, se poate aştepta la a fi considerat un erou. Mai degrabă, şi oamenii o fac din plin, se dă, în contumacie, o pedeapsă. Mi-erau uneori în preajmă întrebările despre drumul de întoarcere, chiar mi-am legat singur picioarele cu sforile lor, dar până la urmă am înţeles că tim-pul este şi el supus altui ideal, căruia nu i se poate împotrivi. Acelaşi ideal m-a împins şi pe mine spre a eveda din rost comun înspre destin. Cumva împotriva trecerii timpului dar în pas cu vremurile ce nu se lăsaseră pervertite, însă treceau spre viitor neobservate, nevăzute. Unii spuneau că acolo este marginea lumii, dar eu am aflat că în pas cu vremurile, împotriva timpului chiar, viaţa se poate împlini şi drumul desăvârşi, trecând de acele margini, înspre infinit.
Nefiind supus, teama de a afla adevărul despre adevăruri nu s-a mai putut împotrivi. Radicalul nu mai avea condiţii, complexitatea avea cele două feţe: cea reală, tuturor la îndemână şi cea numită, de cei care nu pot să vadă în fotografie decât lăţimea şi înălţimea, excluzând lungimea, imaginară. Imaginară doar pentru ei, predispuşi a se privi în oglindă pentru a-şi imagina cum arată şi nu pentru a putea să se vadă cum pot fi văzuţi. Pentru cei cărora libertatea le dă aripi de a face orice, de a se vinde sau de a ucide, considerându-şi rostul împlinit în timpul vieţii, în casa de pe pământ, uitând de neuitare, de nemurire şi de casa din Cer.
Timpului nu-i mai sunt supus. Pot astfel să privesc spre ceea ce a însemnat viaţa, spre ceea ce înseamnă viaţa, spre ceea ce va însemna viaţa. Timpul m-a lăsat din mână şi mi-am câştigat dreptul de a mă rătăci prin vremuri pentru a nu adormi în noaptea tuturor şi a nu-mi fi teamă că ceea ce spun despre viitorul celor care încă mai cred în timp, acolo unde, prin destin ajung atunci când trebuie să ajung, pentru o clipă sau pentru totdeauna, ar fi plăsmuire.
Şi vorbesc, nu din umbra lumii, nu din umbra timpului, ci din umbra luminii. Singura căreia i se supun toţi fără a se simţi supuşi. Acolo unde timpul este doar un trepăduş ce joacă după cum îi cântă alţii... Oare de ce se mai confundă timpurile cu vremurile? Oare de ce oamenii vorbesc despre probabilitatea vremii şi despre siguranţa exactităţii timpului? De ce oare roboţii sunt punctuali şi doar cei care sunt independenţi de timp ajung la locul potrivit, la timpul potrivit?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu