Ca altădată chiar, chiar ca niciodată, poate... Sens şi non-sens... Răspunsuri ce îşi caută întrebări, răspunsuri ce caută pe cei care ar trebui să le aibă, răspunsuri ce caută pe cei care ar trebui să pună întrebările. Răspunsuri ce stau să pândească privirea căutătoare a cuiva ce, uitând pentru o clipă de pornirea spre pierzanie, mai îndrăzneşte să nu se închine cuvintelor fabricate pe bandă rulantă, turnate cu găleata în cap, de cei falşi în chiar forma lor primară de a trăi.
Ca altădată, da... ca altădată. Puţini mai vor să-şi amintească demultele vremuri în care se prăbuşeau imperiile celor care nici nu ştiau că oamenii stau într-o continuă veghe spre a nu fi striviţi sub tălpile lor. Atunci când cutremurele cele mari ei nici nu le simţeau, oamenii au învăţat năravul lor de a se mândri. Dar atunci pietrele din scările stăpânitorilor erau dealuri pentru ei şi, de teamă, se ascundeau ca furnicile prin crăpăturile Pământului. Atunci când învăţau a se nărăvi, asemenea celor mari, s-a născut în ei dorinţa de a ajunge acolo unde cei mari doar întinzând mâna ajungeau. Dar n-au învăţat că tocmai această uşurinţă a celor mari de a lua şi ceea ce nu este al lor i-a lăsat fără mâini. Şi fără mâini n-au mai putut să trăiască. Doar copiii lor, nu la fel de mari ca ei, au mai putut să rămână în viaţă... Însă tot ceea ce aveau de la părinţi nu le era de folos... Cetăţile vechi au rămas cu porţile închise, căci ei nu aveau puterea să le deschidă. Şi pentru că şi ele erau condamnate la inutilitate, cu mic, cu mare, s-au pus să le dărâme şi să-şi facă alte cetăţi pe măsura lor, dar căutau să le înalţe până la înălţimea celor vechi.
Din prea multa dorinţă de a-şi ridica măreţia, acolo unde ştiau că ajunseseră părinţii lor, nu s-au mai învrednicit să-şi aducă aminte de pedeapsa primită şi au început să aibă aceleaşi apucături. Şi tot atât de mult, pe măsura apucăturii dar şi pe măsura dorinţei, au început să pună mâna. Oamenii, mai puţin temători, mai puţin mici, uitaseră şi ei păţania de moarte a celor ce fuseseră mari şi stăpânitori. Şi se uitau spre cei din jurul lor făcându-şi planuri...
S-au pierdut şi copiii celor mari... Oamenii, nu mari la stat, s-au ajuns stăpânitorii Pământului. Şi s-au temut cât au mai ţinut minte pierirea celor mari, apoi fără teamă, s-au vrut ajunşi mari şi tot mai mari. Pe munţi au urcat, dar au urcat şi acolo unde să nu se urce le era poruncă. Aşa cum copii celor mari s-au zidit în cetăţile cele înălţate mai mult decât aveau nevoie, oamenii s-au lăsat omorâţi pentru a avea renume şi a se mândri în faţa altora. Şi-au vrut mare stat şi-au ales mic sfat. Şi s-au ajuns cei mari la stat să facă legi pentru toţi, punând în lanţuri pe cei mari la sfat. I-au ars, i-au izgonit, le-au şters numele de peste tot, şi, dacă nu au putut să-i facă dispăruţi cu totul, au pus mână peste mână, mână de la mână şi i-au zidit sub podele pe care să calce, voit sau nevoit, oricine.
Ca altădată, pentru cei ce n-au uitat, chiar şi pentru cei care şi-au amintit, ca niciodătă pentru cei care nici nu le trece prin minte că nu sunt singurii, că nu sunt unici, că repetă faptele celor care şi-au pierdut măreţia mărimii, mâini apucătoare, pe deasupra şi pe dedesupturi, caută a agonisi şi agoniseala altora. Ba chiar, nefiindu-le îndeajuns, spre cei care stau şi le privesc neputincioşi drumul spre pierzanie, arată că ar fi cei care le strică rostul. Unii, cu vorbe mieroase, alţii cu praf de puşcă, vor să-i pună pe jar şi pe fugă pe cei care-şi înalţă sfatul mai presus de statul ce, nearătos fiind, îi face a nu fi încă priviţi în măreţia lor adevărată.
E ceaţă spun cei care când mai încearcă să se ridice deasupra altora, cei care încearcă să privească lumea de sus, cad şi se strivesc. E ceaţă spun şi cei care gonesc spre nicăieri, pentru a ajunge primii. E cald spun cei care uită să îşi amintească de cei care stau în arşiţă. E cald spun cei care stau la mese îmbelşugate spre a putea să arate celor asemenea lor, câte au adunat. Cald şi ceaţă, nevedere şi dorinţă de tot, de mai mult, de orice, i-a cuprins pe cei ce au uitarea ca motiv de nevinovăţie, pe cei care au mândria ca motiv de ultimă încercare de cale razna şi potrivnică pentru cei datori lor însăşi cu propria pierzanie.
E lumina care va fi sabie, o sabie ce nu mai lasă cale de întoarcere, de ispită, ee decădere. Dar asta o spun doar cei care nu se aruncă în faţa altora spre a fi văzuţi, cei care azi sunt consideraţi nedemni şi neavuţi, cei care sunt izgoniţi şi vorbiţi ca pierduţi pentru societate, cei care nu-şi privesc vor statul mai presus decât îşi simt statul. Ei, cei care mâine, pe oricine, va lăsa să stea împrejur... Azi însă mai toţi, fug de cei care păşesc prin ceaţă spre undeva, spre totdeauna, ca altădată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu