Unde să-mi ajungă mersul... înainte ori înapoi?... Înainte pot întrezări necunoscutul, înapoi nimic nu poate fi altfel decât cum a fost. Înainte toate se pot întâmpla. Înapoi este posibilul a ceea ce nu poate să mai fie altfel decât în amintire.
Unde să merg? Spre înapoi? Cât, înapoi? Spre înainte? Cum înainte? Mers de călător am avut şi am mers drumuri drepte, şi am cotrobăit prin cotloane, şi am desfrunzit desişuri ori m-am întors din drum când hăuri întunecate îmi trimiseseră dorinţelor cântec de sirenă. Cum de căderi am fost ferit, decăderi nu mi-am pus în cârcă. Însă am coborât pe fund de văi şi am intrat în grote mai adânci sau mai puţin adânci, mai atrăgătoare sau mai puţin atrăgătoare, mai doritoare de lumină sau, dimpotrivă, mai căutătoare de întuneric. Ca să nu mă pierd, ca să nu mă rătăcesc, am aprins torţe şi făclii ca să pot aduce în lumina privirilor frumuseţi nepieritoare, ascunse de cine ştie cine, sau ştiut de cine. Mare mi-a fost uneori mirarea că mai trecuseră unii pe acolo şi, temători de întunericul din ei, li s-au aprins călcâiele şi au fugit de au rupt pământul... Şi tot la fel de mare mirarea-mi a descoperit că, deşi nu ascunsesem nicicui frumuseţile ce le descoperisem, alţi căutători doar priveau înspre locurile în care le lăsasem şi abia de aveau curajul să vorbească despre ele, ori chiar încercau să le facă uitate şi să le acopere cu maluri de pământ, sau să le prăbuşească spre a se închide pentru totdeauna, sau să le convingă a se întuneca definitiv.
Mers de călător şi drum mai am de făcut. Ceea ce nu am găsit încă am de căutat de găsit şi de luminat. Destin de călător mi-a fost dat, deloc întâmplător. Ca să pot deosebi ceea ce este făcut de ceea ce este născut, am avut de colindat munţi şi dealuri, câmpii şi văi. Am trecut ape, călcând fără teamă şi m-am ostenit să nu-mi las paşii pradă colburilor, tinei şi mlaştinilor duhnind a stat fără folos şi fără motiv, nicicând, de schimbare ori împlinire.
E încă vreme de căutare a tot ce încă mai e ascuns, pe unde paşii în neumblare vor să dea vieţii sens şi răspuns. Umblet şi doruri de depărtare încă mă cheamă spre necuprins. Când zorii zilei se-arată-n zare, îmi spun că-i vremea, ca neînvins, să merg acolo, unde-s ascunse, necunoscutele minuni ce lumii mele sunt date a fi semn şi rost al vremurilor ce acum se întipăresc în existenţialitatea redevenirii întru continuitatea neamului omenesc.
Înainte de a se pierde cu totul şi întru totul, ascunzătorile bine dosite în pustie sau în devălmăşia de oameni în derută, încă sunt de descoperit, de scos dintre dărâmăturile lumii care-şi trăieşte agonia sfârşitului ce a ajuns să fie mai aproape tocmai din cauza celor care minunile lumii le-au ascuns de bucuria pe care trebuiau să o lase ca motiv de dorite şi înălţătoare trăiri, lor şi tuturor.
Din cele până acum găsite, din cele ce grabnic sunt de găsit lăsate ca poruncă, oricât s-ar mai perinda prin faţa lor, trimişi, căutători sau neaveniţi călători, nu se vor mai încumeta dincolo de prag. Legea nescrisă, dată din primele timpuri Pământului se va voi împlinită doar prin dreptul celui ce nu s-a temut a privi spre întunericul adâncimilor pentru a şti şi a ridica pe cer stelele ce sunt ascunse acolo unde mulţi ar fi putut spune că e gură de Iad şi tărâm rupt din Rai.
Unde ar putea să-mi ajungă mersul? Spre înainte, spre înapoi?
Când am aprins prima făclie, în necunoscutul plin de întuneric, şi am văzut că minunile cele sfinte erau ascunse în acel întuneric, am aprins torţele luminării pe totdeauna prin tăria care o dă bucuria doar sufletul o poate şti trăită, chiar şi când alţii o înţeleg a fi tristeţe fără mărginire. Şi fiecare loc minunat l-am luminat cu o torţă, şi fiecare minune a rămas luminată de şapte torţe ce lumină dau şi lumina speranţei mi-o redau, fără a se voi vreuna stinsă, voindu-se mai puternic arzătoare ca nimic să nu se piardă până ce toate cele şapte minuni hărăzite lumii mele se vor şti toate fiindu-mi casă şi motiv de revenire din Înaltele Ceruri pe care le străbat şi le bat, de voie ori de nevoie, la nevoie.
Şapte sunt hărăzite şi şapte vor fi găsite, înainte de a se decade lumea în dărâmături şi în abisurile hăurilor, de unde nimeni nu se va putea căţăra spre a fi altceva decât a fost, decât este acum, când cutremurele pot fi motiv de dezbărare de năravuri şi obiceiuri. Se mai agaţă ascunzătorii cu unghiile de vârfurile munţilor, dar picioarele li se scurtează şi li se topesc ochii ce sclipesc cu ură la gândul înălţării până peste ei a crestelor şi eliberării de sub întunericul umbrelor lor a comorilor şi a minunăţiilor.
Călător pe Pământ, căutăror din Înălţimi, trecător al pragurilor Lumilor şi Luminii mai trebuie încă să fiu, pentru a nu zăbovi în ceasul de pe urmă al vremurilor ce se vor sfârşi, pentru ca în ziua de mare trecere să mă întorc acolo unde, pe totdeauna, la un loc voi aduna cele şapte minuni ale lumii mele, cu binecuvântarea Cerurilor spre bucuria Pământului care va reînflori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu