duminică, 15 iulie 2012

Nicicând singurătăţii

De vieţi şi vieţi, de ani şi ani, mă ştiu şi Cerurile şi Pământurile că am fost mereu potrivnic singurătăţii. Am luptat cu oamenii şi am luptat cu umbrele ce-şi aruncau săgeţile sau tentaculele otrăvite asupra omului ca trup sau suflet. Am luptat chiar şi cu cei care s-au otrăvit cu înfumurarea singurătăţii, luând asupră-mi blamul aruncat ca mare încercare de a se scuza pentru greşelile viitoare. Şi-n de demultele vremuri, dar şi-n cele de acum timpuri s-a şi recunoscut că de a fost greu sau rău momentul, ceea ce a urmat a fost scăpat de cel mai adevărat rău. Iar ceea ce încă nu s-a văzut timp destul voi avea ca să privesc demonstraţia.
Când fugeau toţi, în toate părţile, înfricoşaţi de apele ce potopeau în cale totul, primii ce şi-au găsit sfârşitul, împotriva a ceea ce credeau, fugind de nu-şi vedeau urmele, au fost tocmai însinguraţii, căci neputând să aibă pe nimeni care să le spună că înainte nu este doar ceea ce văd în faţa ochilor, s-au aruncat direct în apele năvalnice. Şi-mi mai amintesc că, atunci când focurile pârjolitoare se coborâseră asupra oamenilor, acei ce singuri fiind, s-au arătat primii flăcărilor mistuitoare, au fost cuprinşi de flăcările curăţitoare a relelor.
Acum, când s-au arătat toţi cei care caută să rupă realitatea datului omenesc, şi cu miere pe buze au început să vorbească de parcă se simţeau în pielea celor care sunt ştiuţi ca plini de arginţi zornăitori, luminând cu poleielile pierzaniei gândul preamăririi prin încrederea în sinele uitător a motivului însufleţirii.
Precum în cer aşa şi pe Pământ, legat şi dat ce e în Ceruri, altfel nu este pe Pământ.
E timpul de-a sta drept în faţa celor care judecă strâmb şi a răstălmăci răstămăcitele lor vorbe culese de prin bibliotecile întunecate de prea mult colbul necitirii. E timpul de a ne privi măcar visele în care nimeni nu se regăseşte singur, căci de înţelese nu sunt tărâmurile înalte, când omul se crede încrezător în unica-i părere, visul îi spune adevărul chiar fără a-i lăsa loc de întoarcere.
Se vrea singur omul sau doar fuge de oameni îmbuibat de deşertăciunea chemării de a se arăta împotriva esenţei sale? Se vrea omul singur sau este împins pe calea aceasta de cei ce-l vor umil, la picioarele lor, ori se împinge singur fiind iubitor de laudele celor ce-i sugrumă dreptul de a se privi în oglindă? Îşi ştie omul puterea din singurătate înainte de a se şti în singurătate?
Când îşi spune sau spune că niciodată nu este singur, o face atunci când aici, pe Pământ ştie că nu îi mai este nici un om alături şi nesingurătatea şi-o găseşte acolo, sus, acolo unde toţi îşi au refugiu. Dar oare ştie omul că datul lui este ca acolo să ceară doar când ajunge să nu mai aibă pe nimeni fără de motiv sau cauză proprie? Că atunci când el se depărtează de ceea ce este Aici, ca ceea ce şi-a dorit Acolo să fie, nu de-a pururi este luat în grijă şi îi vin aproape tocmai cei care-l doresc singur? Căci nimic din ceea ce îl face să fie Om, fie bărbat, fie femeie, nu îl îndreptăţeşte a fi fugar de sine, nu îl îndreptăţeşte să se vrea şi să se ştie mai presus de spiritul ce a venit spre întruparea-i.
Când lupte purtam pentru a alunga singurătatea, tocmai cu acei doritori de singurătate a omului dădeam lupte crâncene. Căci prielnice lor sunt gândurile oamenilor spre singurătate, potrivnice acelor care se arată când ajutorul de către om le este cerut. Şi, nelăsându-l singur, i se arată omului calea ce trebuie să o aibă pe drumul vieţii sale. Şi spre nemaidorinţa singurătăţii.
Când lanurile sunt întregi, sub vânturile timpului, grâul se apleacă, dar nu se frânge. Fir cu fir se ajută unul pe celălalt spre a nu se apleca şi îngropa în colb. Dar când un pai rămâne singur, pe o mirişte goală, o pală uşoară de vânt îl culcă şi îl rupe...
Dar omul... omul, în lumea în care toţi îşi doresc supuşi de mare cinste, e ceva mai mult decât acel pai de pe miriştea goală?
Fugind de sine, pe sine oare când se mai poate să se regăsească?
Singur fiind, orice ar fi omul ceea ce caută nu găseşte, de cumva gândul ce-l mână spre singurătate nu îi este prins la remorca poftelor, la remorca ce-l duce şi coboară pe totdeauna. Şi chiar şi acela, în afară de a se duce în târg cu sine, vânzându-se sau dându-se, de sărăcie n-are scăpare, de mângâiere blîndă niciodată n-are parte, sprijin sau ajutor când greutăţile îl apasă nu are de unde să primească, cu capul ridicat nu poate sta mereu, căci de nu i se găseşte ceva ce i-l apleacă, i se pune în spate acel ceva ce nu nimeni nu îl poate nega.
Şi fiind în singurătate, pentru a nu se arăta că s-a pornit pe un drum greşit, omul îşi adună altele, pe care ori le crede nevăzute, ori încercă să nu-i fie văzute, ori crede că nu sunt văzute. De la-nceputuri se vede că neavând cine să mai spună despre el şi despre faptele lui, omul se trimite ori spre mândrie, spre laudă întru deşertăciune, ori spre propria ponegrire. Şi ştiindu-l singur, aproape de el vin tocmai cei ce-i vânează neputinţa singurătăţii în corul de lăudători ce şi mai mult, tot mai mult spre aceeaşi cale-l mână. Crezându-i prieteni se duce şi se tot duce în marea bucurie a singurătăţii până când cei toţi de până atunci alături nu se mai zăresc, nu se mai ivesc, atunci când o vorbă bună sau un ajutor ar putea da lui, singuraticului îmbătat cândva de bucuria otrăvitoare a cuvintelor îndulcite doar la spus.
Tot ca durere a singurătăţii, de nu e acceptată fapta, cel care se crede fericit şi liniştit la umbra singurătăţii, vânat devine pentru cei ce ştiu cum şi când să-l facă să nu aibă cale de ieşire, pentru atunci sau pentru mai târziu. I se vrea doar calea de a se lăsa vânat, ori lehamite fiindu-i de sine calea pribegirii în sau din viaţă. Şi mai totdeauna se caută a se lăsa urme care să fie înţelese sau subînţelese, oricare ar fi fost realitatea. Din păcate chiar el, singuraticul deschide această poartă, căutând, şi motivând că nimic nu era gândit ca îndemn, ceea ce de fapt nu avea decât furând câteva clipe, de a se arăta ca fericire şi linişte în ochii tuturor. Căci cine poate spune totuşi adevărul cel adevărat când timpul revenirii în viaţă e dat să vină?
E însă curios că oricâte i s-ar întâmpla, omul, tocmai el, acela care stă şi rabdă, vrea să dea mereu vina pe alţii ce, crede el că-i schimbă echilibrul pe care şi l-a găsit cu renunţări şi abdicări de la toate; cum ar putea să vrea să accepte că prin simpla dorinţă s-a aruncat direct pe marginea drumului ce-l avea de mers?
E a toate cunoscător omul singur dar tocmai de ce se lasă dus către singurătate nici măcar nu ştie. Dar ştie destul de bine să-şi aducă justificări, ştie destul de bine să nege până şi motivul pentru care a fost creeată perechea pe pământ. E prea mândru să piardă acea superioritate ce şi-o vrea faţă de chiar Dumnezeu. E mai simplu să devină erou. Chiar dacă devine un erou cu caracter de Lucifer!
Şi totuşi eu, l-aş întreba: Dar viaţa ştie pe unde-i trece?
De vieţi şi vieţi, de ani şi ani, mă ştiu şi Cerurile şi Pământurile că am fost mereu potrivnic şi voifi mereu protrivnic singurătăţii. Am luptat şi voi lupta cu oamenii şi am luptat şi voi lupta cu umbrele ce şi-au aruncatşivor vrea să arunce săgeţile sau tentaculele otrăvite asupra omului ca trup sau suflet. Am luptat şi voi lupta chiar şi cu cei care s-au otrăvit şi se vor otrăvi cu înfumurarea singurătăţii, luând asupră-mi blamul aruncat ca mare încercare de a se scuza pentru greşelile lor...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: