joi, 5 iulie 2012

Punct. Gheaţa s-a spart!

Nu era foc, era gheaţă. Nu se mai vedea lumina, era un mare întuneric. Nu se înţelegea nimic, era doar un zgomot ce făcea să se cutremure orizontul. Chiar şi curajul era ţinut în ascunzătoarea îndrăgită de noaptea nesfârşitei stagnări. Nu se mai simţea căldura, era doar frig ce se agăţa de lacrimi sau de stelele ce vegheau somnul.
Din dedesubturile ţinute în mare taină, aburii absurdului au pus stăpânire pe rostul ce-şi mergea mersul spre a se împlini. Îşi dăduse mâna cu destinul spre a uşura viitorul de toate greşelile trecutului, spre înalţărea uşoară, necesară şi dorită în timpurile plecării de dinaintea venirii de acum. Şi când s-a redefinit prin legământul pe adevăr, ca însemn pe totdeauna, taina ascunzătorii s-a lăsat de orice ruşine, de orice teamă, de oricare dintre sensurile şi normalităţii existenţei. S-a lăsat de toate şi a pornit ultima posibilă înfruntare spre câştig şi furt de suflete. Eu, dar nu numai eu, eram vânat pe care punea preţ mare, mai mare decât chiar cunoscutul l-ar fi putut pune.
Şi a fost frig şi drumurile se lăsaseră încurcate de tiparul labirintului fără ieşiri, care le îngrădise spre a nu se umbla pe acolo pe unde privirile fugare puteau să desprindă gheaţa de pe clanţa porţii. Se lăsase o linişte ce se vroia pacea atârnată în ştreag spre a se statua, aşa cum se ştia bună îngheţului şi îngheţării. Şi dedesubt, sub ştreag, săbii, ace şi cuţite fuseseră înfipte, cu vârful în sus ca, de-ar fi să fie ştreangul tăiat, să nu aibă sorţi de izbândă să mai poată lupta pentru a se şti adevărată.
Minunile ţin doar atât cât zilele pot trece hotarele nopţilor iar adevărul nu poate fi ţinut prea mult de întuneric ascuns, întunericul se topeşte în lumina adevărului. Şi nici capcanele, puse pe întuneric, nu totdeauna prind ceva în ele, căci nici vânatul nu merge pe drumul pe care mai tot timpul este întuneric, nici orb nu este, nici fără simţiri. Frigul ce voia să-mi cuprindă simţirile şi simţurile s-a arătat cât era de hapsân, când a încercat să îmi fure cuvintele, să îmi îngusteze cuprinsul vorbelor. Aşa mi-am dat seama că în gânduri chiar reuşise să îşi înfigă, într-un fel, ghearele. Aşa mi-am dat seama că nu pot să nu țin, de această împotrivire, cont!
A venit timpul ca azi să se desprindă de toate piedicile lui ieri şi să ducă mai departe doar ceea ce era dat să fie pentru totdeauna spre înainte, spre mai departe. Ceea ce a fost rupt nu se lasă pierdut, căci ştiut este că nu s-a rupt. Ceea ce a fost legat a rupt legătura căci ştiut este că nu singur s-a legat. Se va rupe pragul legăturii şi se vor lumina drumurile care s-au despovărat de noroaiele ce le cotropiseră şi podurile puse de-a latul spre a le duce spre rătăcire în pustiul câmpurilor nesfârşite, prin pustiul fără de mărginire.
Punct. Punctul a spart gheaţa şi a lăsat să curgă tot îngheţul care a ţinut morţiş să omoare apa sfinţită, dosită prin întunericul cămării toţi aceşti ani, în care s-a vorbit mult şi s-au făcut puţine, în care s-au tocit ferestrele de priviri în gol şi şi-au arătat chipul ctitorii de altare în care icoanele aveau două feţe.
Punct. S-a scurs toate lacrimile neputinţei celor ce nu puteau privi lumina ochilor sau zâmbetul copiilor care n-au putut fi orbiţi şi n-au putut fi omorâţi. Ceea ce a rămas se topeşte, cade şi decade, clipă de clipă.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: