sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Prin vijelii, în căutari...

S-au adunat nori negri prin jurul stelelor. S-au adunat prea multe umbre, s-au aşezat în drumul lor şi l-au bolovănit. Câteva umbre s-au aplecat prea mult spre noi şi ne-au lovit creştetul capului.
S-au pornit vijelii peste Pământ, se simţea că vine, cum scris este că va veni, frigul începutului de dezastru. Oamenilor li s-a dat semn, dar ei au n-au reuşit să vadă că liniştea ploii nu schimbă drumul ce va urma să vină. Vântul fugea peste câmpuri, furându-le fluvii de picături de ploaie şi bătătorindu-l spre nerodire.
Semnul sărăciei şi lipsurilor s-a dat...
Simţisem suflări reci în ceafă, simţisem flăcări de focuri ce se aprindeau de către fitecine, neaveniţi sau necesar înlăturaţi din viaţa. Era frig peste tot, chiar şi sufletele, zgribulite, erau zburate de colo-colo, de oricâte ori vroiau să se ridice. Atâţia urcători au fost aruncaţi pe stânci, au fost atârnaţi de vîrfuri de brad, sau, de-a dreptul, alţii au fost înfipţi, ca o sămânţă, în pământ. Şi multe ţipete se auzeau...
Mi-a fost greu să mă desprind. Nici n-am putut să o fac aici. A trebuit să alerg peste câmpuri, am avut câini înfometaţi pe urme. Până la Stâncile Albe i-am tot simţit cum şi-ar fi dorit să îmi taie calea. Am ajuns când vântul îşi începuse dansul în piruete. Priveam în urmă spre vârful pleşuvit şi vedeam focul ce urca spre razele de lună spre a le arde. Nu era decât un ger năpraznic ce se arăta a fi foc. Când mi-am strigat plecarea, am văzut că eram atât de singur...
De pe pragul Cerului, am putut să văd tot ce era jos. Era mare, mare, foarte mare forfotă. Deasupra de Pământ, pe Pământ şi în Pământ era zarvă mare. Deasupra era vijelie, dedesubt era fierbere, pe pământ mişunau paşi. Era viermuială mare, lumini puţine...
Acolo, sus, Acasă, am găsit ceea ce ştiam... era linişte, dar nu era greu să se simtă că erau îngrijoraţi. Cel ce trebuia să vină mi s-a plâns că a trebuit să se întoarcă din poartă. Caii de foc ce veniseră să-i caute locul i-au spus că locul lui e plin de gheaţa ce au pus-o nişte îngeri negri ca să nu poată nici iarba să-şi ridice colţul. M-a dojenit că n-am aprins focul când am văzut Caii de foc trecând, că m-am lăsat orbit de strălucirea gheţii. Mi-au spus că i-au cerut Lui să trimită semne locului îngheţat, să nu se lase prins în rădăcini de gheaţă. Chiar mi-au arătat cum arătau cioburile de gheaţă ce săreau când Caii de foc loveau cu copitele. Mi-au arătat luminile în cruce puse să dea lumină ca să nu se vadă gheaţa...
Acasa... acasă... ştiu cât ne mult ne doare acest cuvânt aici, cât a trebuit să aşteptăm ca să ne fie dor şi dorinţă spre împlinire. Aveam norocul de a simţi liniştea şi căldura de acasă...
M-am întristat, mă simţeam vinovat în faţa lor, în faţa mea, în faţa Lui... Ei nu-mi aruncau vinovăţia în faţă, nu mă certau, le simţeam căldura iubirii lor. Mi-au spus că Cerurilor au cerut să vadă, să privească, să pună scuturi de lumină împrejuru-ne. Dar tot m-am întristat căci puteam eu să fac toate astea. Eu am greşit, cum multe am greşit în graba-mi mare spre ceea ce normal e dat să fie.
Am plecat să-i întâlnesc pe cei ce stăteau de veghe la mersul lumii. Acolo toţi vorbeau de stricăciunea ce e din ce în ce mai mare. Toţi vorbeau de frica ce i-a cuprins pe oameni, de toate câte vin să îi încerce. Priveam ce va să vină şi n-aveam ce să spun. Se arătau toţi, mai toţi erau murdari. Puţini se mai simţeau murdari, parcă le plăcea că au cutele frunţii pline de noroi şi obrajii înnegriţi de fumul focurilor negre. Prea puţini erau cei care-şi curăţau încălţările de mâlul mlaştinilor când intrau în case. Mulţi copii îşi făceau jucării din noroiul ce-l adunau de pe încălţările celor mari.
Pe altarele multor biserici se vedeau doar lumânări stinse. Nu mai avea cine să le mai aprindă, căci în biserici nici preoţii nu mai aveau curaj să intre. Stăteau pe la uşi şi pe sub ziduri dar erau înfricoşaţi de a se încălzi. Stăteau în întuneric, dar erau îngroziţi de ideea că dacă vor intra, vor orbi.
La poarta fabricilor de bani se stătea la rând, era coadă mare. Erau multe încăierări, mulţi erau omorâti, călcaţi în picioare. Priveam spre zidurile albe ale fabricilor, dar nici o lumină nu se vedea a fi înăuntru. Era ca şi cum toţi cei care lu-crau acolo erau orbi. Din când în când, un pitic cu ochelari negri ieşea şi împrăştia, ca pe nişte confeti, bani deasupra celor ce se îmbulzeau să-i prinda. Rar, rar de tot, câte unul era chemat şi primea un teanc mai mare sau mai mic... Milă mi-era de el când îi priveam plecăciunile şi când nici măcar ochii nu mai aveau strălucire.
Prin atelierele de schimbat vorbe, aceeaşi forfotă. Fugeau vorbele din gură în gură şi oriunde erau ascultate, erau altele decât cele de început. Când îşi schimbau şi limba şi mărimea, se auzeau toate odată şi nu se mai puteau desluşi între ele. Scribii scriau de zor, trecând vor-bele în cuvinte, dar nici nu ştiau ce prostii adună pe hârtie, nici nu ştiau ce înţelesuri pot fi date de cei ce le citesc. Sfinte cuvinte erau pervertite în dorinţe deşarte, Învăţături din vechime erau făcute pe placul celor ce altfel le vor acum. Şi câţi din cei de puneau ochii pe cuvintele pervertite nu mai reuşeau să-şi ridice nici ochii din pământ, nici genunchii de pe pietrele reci ale altarelor?
Pe drumuri era jale mare. Era doar sânge, erau doar bucăţi de om împrăştiate. Erau căutate bucăţile să fie puse unele lângă altele ca să poată fi puse la loc de amintire şi cinstire. Suflete stăteau prizoniere între fiare şi bucăţi de piatră, prin şanţuri şi pe sub poduri. Şi mai ardeau şi focuri în care se mistuiau urmele sufletelor. Şi jalea se tot întindea, şi toţi cei ce mai mergeau pe drumuri călcau pe suflete...
Sufletele celor prinşi în mreaja puterii de a ucide fugeau pe unde apucau. Nici ele nu ştiau cum să plece mai repede din preajma gândurilor ucigaşe. Cautau timpul cel mai bun când să fugă, şi plecau alungate de mâna purtată de gândul ce fugise de suflet. Rămânea gândul prins în bălţi de sânge sau agăţat de cine ştie ce, pe cine ştie unde. Şi veneau alţi oameni să le caute gândurile, să le pună întrebări gândurilor, de ce-au făcut tot ceea ce au făcut. Se făceau vorbe multe ca şi cum erau gândurile celor cu suflete plecate, dar tot plecau şi plecau alte suflete şi alte şi alte gânduri erau luase la întrebări. Şi tot atâtea suflete erau pe fugă din preajma gândurilor.
A trebuit să plec. A trebuit să plec căci cei de Acasă mă chemau. Mă chemau să-mi arate ce e în jurul meu. Eram uimit de ceea ce vedeam. Trei fecioare despletite, trei sirene aduse din adâncuri, îmi vegheau trezirea. Nu veniseră să mă păzească, privirile lor aveau alte căutări înspre mine. Îşi cântau cântecele de pierzanie, crezându-mi somnul prag ce m-ar fi făcut să-l trec. Le-am trimis un înger să le spună că se ştie de unde vin, de cine sunt trimise, pentru ce sunt trimise. I-au crezut spusele, dar îl tot întrebau dacă eu ştiu... Au plecat doar când îngerul le-a spus că dacă nu ştiu voi şti de le găsesc veghindu-mi somnul. Stăteam şi ascultam despre ce hotărâri se luaseră privitor la noi, cei care suntem pe aici. Auzeam de unele schimbări, ba în bine, ba în rău. Voiam să ştiu, să cunosc, să înţeleg mai multe. Căutam să aflu de ce unii nu ne mai vor aici, nu mai vor aici leagăn al vieţii. Când să aflu când toate se vor întâmpla, s-au auzit câteva strigăte de ajutor.
De la poarta cea mare se vedea un copil, dar nu era un copil ci un suflet copil. Nu ştia cum să-şi dea jos hainele ce erau atât de murdare şi mirositoare, că el ţipa că nu mai poate să respire. Era singur şi nimeni nu-l putea ajuta. Se lăudase până atunci cu hainele-i sclipitoare prin toată lumea, dar acum când poleiala lor se răzuise, toţi au văzut că aurul ascundea mizerii ucigătoare. Fugea spre lume şi când lumea fugea de el, el, neînţelegând, ţipa la lume. Când îi spuneau ceva nici nu putea să asculte, nicidecum să creadă, căci n-aveam cum să simtă ceva prin hainele-i prea marii, nici să audă, nici să vadă ceva prin căciula ce-i acoperea şi urechile şi ochii. Căuta să-şi găsească ajutor, dar nu ştia cum să-l afle, cum să-l creadă că îl va ajuta.
Tot de pe-acolo, de pe aproape, se mai auzea cerând Cerurilor ajutor, un suflet al lui Dumnezeu, venit să arate lumii că ceea ce fost-a oamenilor lăsat din timpurile când primul preot se coborâse între ei, e Calea şi Drumul spre nemurire şi neînlănţuire. S-a lăsat înlănţuit ca să arate oamenilor că lanţurile crapă când pragul singurătăţii este lăsat în urmă, când cercul vieţii se închide prin ea şi el, când rădăcinile uscate sunt tăiate iar încrengăturile sunt îndreptate înspre Cer şi nu înspre Pământ, când vârfurile sunt ridicate atunci când se apleacă spre prea aproape. Striga după ajutor pentru că ştia că vine ziua marii treceri şi oamenii ce vor putea şi vor vrea să treacă, şi venind acea zi oamenii să ştie Calea, înţelegându-şi Drumul.
Şi mai striga după ajutor pentru că tot încerca să rupă lanţuri ce căutau să îl facă să tot privească spre încolăcirea lor ca să nu privească nici răsăritul, nici apusul soarelui, nici pe al lunii, nici înaltul cerului la miez de noapte, nici cerul plin de stele. Se tot aduna pe sine, se strângea în sine încercând să facă să fie văzut şi încerca să vadă, din când în când, acel orizont ce-l avea vis şi îl ştia plin de lumină. Dureri avea omul sufletului, neputinţe îl ţineau să se arate şi să-şi arate împotrivirea ce-lor ce-i opreau căutarea legii firii, mai căpătase obiceiuri luate dintre ei, mai simţea când îi îngheţau privirile, când îi retezau spusele, dar sufletul nu-l lăsa să întârzie în timpul trecutului. Sufletul ştia ce-i trebuie omului şi striga... Striga să aducă omul în faţa Cerului ca să se vadă pe sine şi să se accepte ca ales să îl poarte, să nu mai fugă spre înapoi, ştiind că fuge spre niciunde, să se simtă ca fiind ceea ce este şi că este ceea ce s-a vrut să fie. Striga să-i arate că şi Soarele şi Luna doar rotunde, întregi, dau lumina ce face să fie ceea ce sunt, că nici Primul, nici Ultimul pătrar nu conturează în întregime umbrele, că doar când se întregesc pătrarele, umbrele au detalii frumoase şi concludente.
Era târziu şi trebuia să plec, să mă întorc. Pe fugă am apucat să mai privesc încă o dată spre cioburile de gheaţă. Cineva le aduna ca să le mai folosească, să le aibă la îndemână. Nu mai avea timp să facă altă gheaţă, nu mai putea să meargă să ia alta de acolo de unde tot ceruse, şi tot cerea, şi i se tot dădea. Acum căuta să o adune şi să o dosească prin cămări, acolo unde Lumina nu o poate topi, şi nimeni, credea, nu se gândeşte a o căuta...
Am plecat şi din pragul porţii m-am aruncat în ultima pirue-tă ce o făcea vijelia. Deşi am ajuns repede am avut timp să văd ce nori se adunau... Prea puţine ca pământurile să uite de secetă, ca gerurile să nu-i omoare răsăririle...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: