duminică, 22 ianuarie 2012

Zbor de neînfrânt

Trăieşti zilele din urmă ale timpului trecut. Ţi-ai pus paşii să meargă, ţi-ai regăsit motivele de a avea zbor de neoprit. Valuri de lumină stau deasupra ta, aşteptând să le laşi să te cuprindă, să poată să-ţi crească aripile din mugurii care iarăşi s-au arătat, din mugurii ce chiar şi cei mai nepăsători îi văd. Ai trecut parguri, ai plăti vămile porţilor. Lumina s-a aşezat deasupra ta aşteptând şi clipa marii tale eliberări, cea din urmă pământeană zbatere. Oricum ar fi, vei trece deasupra şi te vei umple de Lumină, arătând şi celor ce nu ştiu, şi celor ce nu cred, că Fiică a Luminii tu eşti. Lumina aşteaptă dorinţa-ţi de a trece, dorinţa-ţi de a uita ceea ce a fost, ceea ce s-a mai întâmplat, cu voia sau fără voia ta, de a-ţi accepta înţeleasa menire. Te-ar putea cuprinde pe neaşteptate, te-ar putea răpi acestei vieţi, spre înălţare, dar tu dăruită şi hărăzită acestei lumi eşti şi lumii trebuie să dai lumină din tine şi prin tine.
Prin viaţă, prin vieţi, prin timpuri de acum şi de când vor fi oamenii pe Pământ, ai văzut şi ai înţeles cam tot ceea ce trebuia să înţelegi, căci ştiute îţi erau toate. Ai trecut prin toate cele omeneşti, iar dacă te-ai împotrivit s-a întâmplat să o iei de la capăt, revenind pentru a trece prin aceleaşi cunoscute dar neştiute date încercări spre treapta cea mai de sus. De toate ai fost, şi eşti acum ceea ce eşti pe cele ultime nebiruite încercări să le trăieşti, şi ţi-e dat să biruieşti.
Zbaterea ta în dorinţa de a şti, uitând de câte cunoşti, este doar urma a ceea ce a fost să se întâmple aici. De îţi era de la început drumul uşor, cum acum omeneşte, gândeşti că nu a fost, ţi-ar fi fost dat să pleci privind în jos de ruşinea unei vieţi lăsată pe mâna gândurilor oamenilor, omului ce-ai fi fost, şi a haitelor de lupi suri ce ţi-ar fi sfâşiat şi ultima dorinţă de arătare a locului de unde aici eşti venită.
Ce cunoşti nu e nicicui de mirare. Acei ce te au văzută în ceea ce erai şi în ceea ce eşti, îţi privesc prezentul, recunoscându-ţi legământul şi ştiind cui, şi când, şi cum, şi de ce rostit a fost, ştiindu-ţi şi rostul ce îl ai pentru acum şi pentru ce va fi. Ţi-ai scris în cuvinte aurite ceea ce ştii că eşti şi vei fi, iar aceştia, cei cunoscători, ţi-au vorbit fără de multe spuse, fiindu-ţi ţie lăsată puterea de a te recunoaşte în spusele sufletului, straşnic păzit dar nesupus. Ei nu au fost aşa aproape cum ţi-au venit cei ce erau trimişi spre încercarea ta, cei ce aruncau saci de vorbe frumoase. Ei spuneau scurt: superb, magnific, extraordinar, ceilalţi spuneau laude izvorâte din muncile gândurilor. Şi acum, ei nu îţi vorbesc pe de-a-ntregul, dar este de ajuns să le cauţi privirile, să le vezi îmbrăţişarea sufletească, şi poţi să vezi cât de mare este bucuria că drumul ţi s-a pus în calea paşilor.
Te zbaţi pentru a înţelege cutremurarea pragului pe care l-ai păşit, te-mpinge înspre înapoi vântul înălţimilor ce te încearcă, te cheamă iviri de năluci şi cântece de sirenă, dar Lumina pe care o cauţi de când te-au tot dorit lor, cele tărâmuri întunecate, te face să nu te pierzi, să nu te arunci înapoi, căci înapoi e o altă lume de care ştii încotro se îndreaptă şi cine, şi ce, o stăpâneşte. Şi bine ştii, că orice-ar fi, destinul doar se va-mplini.
Rânduielile lumii s-au coborât jos şi tot mai jos. Le ştiai căci le-ai trăit, ţi s-au întipărit unele dintre ele în obiceiuri. Încă mai sunt unele ce, în sufletu-ţi ce poate cuprinde o nemăsurată dorinţă de a fi tuturor bine, le priveşti ca nedecăzute şi înălţătoare. Te mai copleşesc uneori şi dezamăgiri te mai cuprind, când altele vezi că au fost să se întâmple, că timpul încrederii a fost înlocuit, fără crâcnire, cu cel al virtuţilor îmbuibării şi uitării binefăcătorilor. Te mai încrezi încă în ideea neputinţei căci nu ai vrea să ştii că linia propriului prag se vede prin încercările altora, deşi ţi-e dat să simţi că vântul îngheţat, pe cei încercaţi mai mult îi încălzeşte.
 Nu e greu de văzut că timpul nostru este un timp al naşterii şi al trecerii la o nouă vreme. Numai că acest nou are tot atât de puţin ca şi copilul de-abia născut, o realitate deplină; şi este esenţial ca acest lucru să nu neînţeles, căci vremurilor începuturilor ni-i dată soarta de a ne arăta ceea ce suntem. Tu deja asta ştii, tu deja asta a-i spus. Poate chiar faptul că a-i spus, a fost văzut de lupii suri ca pradă ce prinsă trebuie să fie. Lupi suri şi-n Cer şi pe Pământ mai sunt. Lor nu li se poate opune decât cea mai mare putere a Creaţiei, acea putere care este şi cheia către fericire: iubirea.
Te cunosc de mult mai mult timp decât se poate da înţeles timpului. Cunoscându-te, am citit mereu altceva în spusele tale. Balansul culorilor mi-a arătat, prin tine, încă o dată că tu eşti... Din cele spuse de tine, într-o frumuseţe ce face să orbească şi pe cel mai bun cercetaş în ale cuvintelor, s-au ascuns înţelegerile ce le-ai vrut date lumii, înţelesuri pe care lumea nu s-a obosit să le caute. Alegerea a fost a lor, căci s-au vrut mai aproape de îngerii negri decât de divina ei motivaţie.
Eu am auzit ceea ce spuneai lumii. Dar mi-au şoptit, printr-un fâlfâit de aripi, la ureche, îngerii, înţelesurile întregi ale cuvintelor tale. Tu le spuneai oamenilor despre culorile luminii, ca ei să înţeleagă faptul că toate sufletele au culoare, culoarea sfinţeniei şi a divinităţii din care provin. Le spuneai oamenilor că toate sufletele sunt iubite şi preţuite de cei din Înalturi. Şi le mai spuneai, ceea ce eu spun fără încondeieri meşteşugite că sufletul este miza cea mai mare, de aceea un singur suflet salvat este un mare câştig, căci un suflet se poate pierde atât de uşor. Se pierde uşor pentru că se îngroapă în lumea percepţiilor despre sine, se identifică până într-acolo încât pe sine se pierde din vedere şi rămâne doar o luminiţă plăpândă, pierdută înspre orizont, care îl înştiinţează pe om că încă este în viaţă. Le mai spuneai oamenilor că abia la final, când se mai despovărează de cele lumeşti, omul îşi caută îngerii spre a-i urma, spre a dezgoli sufletul de tot ceea ce nu a fost real şi cu care şi l-a acoperit.
Pentru că şi tu ai trecut, aşa cum şi eu am avut drum cu praguri, toate dezgolirile, toate “hainele” aruncate sunt plăţile pentru trecerea peste prag, care, odată trecut, se face a fi realul pas mai aproape de Lumina, de bucurie, de pace, de... acasă.
Tu le-ai spus, subtil şi subînţeles, că sufletul are o aromă aparte, că este poarta spre divinitate, cea mai curată parte din fiinţa omului, cea mai pură şi cea mai fragilă. Dar şi cea mai puternică, atunci când trebuie să fie aşa.
Toate se întâmplă pentru că omul nu se poate autodefini, definindu-se doar prin semeni. Omul, singur cu el, uită chiar şi unde s-a născut, dar nu reuşeşte să îşi dea seama de incapacitatea autodefinirii, că el este prezent doar definit fiind de cei din jur, altfel l-ar paşte moartea motivată de melancolia singurătăţii.
Tot din spusele tale, frumoase, pline de florile sufletului, am înţeles şi vorbele despre drama omului, căci din dualismul existenţial, trup şi suflet, se întâmplă mereu o joacă a alegerii, niciodată convingătoare. Omul se gândeşte la trup, care nu este etern, la suflet, care, dacă ştie că este dăruit eternităţii, nu este convingător. Gîndul e relevanţa mentalului, dar e schimbător, nu are biruinţă definitivă, fiind, în final şi el muritor ca şi trupul, şi atunci nu are esenţialitate. La disperare însă omul este convins să nu se sinucidă de suflet. Un joc, un joc ce-l joacă omul până reuşeşte împăcarea cu sine.
În felul meu rostind, din toate înţelesurile am văzut că i-ai fi vrut întrebaţi oamenii dacă s-au gândit că to ceea ce fac, oriunde îşi îndreaptă gţndurile, atenţia, privirile, îi ating, îi afectează, le schimbă dispoziţia sufletească atât de mult încât chiar şi culoarea sufletului se schimbă?
Prin spusele tale, prin tine am văzut şi tot ceea ce va urma. Nu doar de-acum încolo câteva luni, ci peste ceva mai mult, atunci când va veni ziua în care oamenii vor putea să vadă prin sine şi prin alţii ca printr-un cristal, aşa cum este cu adevărat în interior, acea zi în care nu se va mai putea minţi. Va veni acea zi în care sufletul nu se va mai putea ascunde în gânduri şi gândurile nu vor mai putea trăda pe om, întorcândul împotriva destinului, a menirii sale de aici şi din Ceruri.
Eu m-am supus destinului în care am înţeles că fără revelaţie, fără ajutor divin, nu pot şti cu adevărat nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am sens sau nu. De unul singur nu puteam să ştiu. Când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale, nu poţi să-ţi accepţi şi împlineşti destinul, am ridicat cortina şi m-am apropiat de ceea ce sunt. Astăzi pot accepta ceea ce sunt şi ceea ce voi fi! De atunci eu nu mai pot să accept, în numele nici unei idei, să asupresc măcar o singură celulă dintr-un om. Ştiu însă că legea divină este implacabilă, şi vrem sau nu vrem, ne supune, ne înfrânge pornirea împotriva ei, împotriva noastră. Şi tu, la fel...
Întoarce-te la vorbele tale, rostite cu esenţa întregii divinităţi ce sălăşluieşte în tine. Spuselor mele poţi să nu le dai crezare, şi noimă de cuvinte şi de gânduri să le pui în cale. Dar din urmă te vor înfrânge spre a te face biruitoare peste toate cele ce trebuiesc biruite, tocmai ceea ce din suflet ţi-a izvorât. Căci sufletul tău îţi este şi înger, căci sufletul tău va fi cel ce ţie îţi va obloji toate rănile şi va repara tot ceea ce s-a stricat sau dărâmat în anii de dinainte. Tu lui te vei dărui. El pe tine te va-mbogăţi.
Tu vrei zbura şi vei zbura. Voi fi, cum ştii, în preajma ta. Îţi este dat să fii nemuritoare, îţi este dat să zbori spre soare. Ţi-arunci poverile ce încă te apasă, o casă de-ţi doreşti, avea-vei casă. Liniştea ce o cauţi de atâta vreme, ce şi mie căutare mi-a fost, aceea ce n-a fost nicicând în noi, afără de cea care i-am dat doar înţeles de linişte, va despiedica toate împiedicările ce au stat de-a curmezisul, lăsând să se vadă, să se înţeleagă, să se priceapă ce şi cum este să fii, Tu, Fiică a Luminii. Tu, şi zborul tău de neînfrânt! Şi lumea care mai este încă aşa cum este, dar care nu va mai fi aşa mult timp, te aşteaptă să-i dăruieşti definirea!Tu, doar tu!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: