-continuare din Discuţii de dinainte de a deveni prezent [2]-
Că le spun, ori că nu le spun, port, în parte, responsabilitatea neţinerii cont de toate acestea. Ar trebui, de n-ar fi să ştiu cum mi-am trecut zlele care au fost, după cum se întâmplă aici toate, să pun etichete, să mă dezvinovăţesc, să arăt cu degetul. Dar dacă astea le-aş face, la ce ar mai fi bună trecerea de care tocmai am spus?
Mă pierd şi eu, uneori, în mersul şerpuitor al lumii. Mă pierd şi eu, şi intru în jocul deznădejdii, uitând că tocmai am spus că face-voi să fie aşa cum El, căruia îi dau ascultare ca şi cum cel de aici ar fi cel mai închinător om de pe Pământ. De unde vine el, eu nu am ajuns, ceea ce ştie El, mie abia că îmi este dat să cunosc. Eu caut aici să îndrept lumea, El vine să schimbe lumea. Nu-i pot fi împotrivă, chiar dacă mă mai îndeamnă omeneasca pornire să am câteodată credinţa că pot să schimb ceva din ceea ce ştie...
Dar cum despre faptele ce se vor întâmpla mi-a spus, şi ele s-au întâmplat aşa cum au fost spuse, în această construcţie ce o am de făcut nu doar pentru mine, dar pentru Cel ce va fi, în mod sigur, n-am cum să fiu împotrivitor. Lanţul împotrivirii, al neacceptării, îl rup eu, căci dat îmi e să stau în răscrucea furtunilor ca pavăză pentru viitor.
Tocmai despre a fi pavăză mai discut cu El. De atâtea ori, când ne întâlnim, despre aceasta îmi spune. Cum trecuse mult timp de când vorbisem despre asta, n-a uitat să mă încorseteze iarăşi îmtr-un adevăr. Îi spuneam de atâtea ori, ca şi cum n-ar avea cum să ştie ceea ce e realitate aici, despre piedicile ce le simt, piedicile ce mă împiedică să fac ceea ce îmi spusese că trebuie să fac. I-am spus că de multe ori simt că vorbesc unui Toma Necredinciosul, că trebuie să înfrunt ploi de cuvinte ce izvorăsc din durerea existenţei... În amintire, în amintirea viitorului, îi văd chipul ce nu era deloc mirat... Când îmi spune că toate sunt parte din examenele ce le mai am de dat, aş spune că mă cam cutremur. Ce să spun când vin aici? Că nu se vrea să se arate acum ca să ne ajute să ne desăvârşim, să ne învingem propriile adunături de neputinţe din această viaţă? Şi dacă nici despre aceasta nu sunt crezut? Dacă îmi este şi mai mult ciudă, ajung oare să elimin dureri, pierderi de timp şi aşteptări în van?
De multe ori îl rog să mă înveţe despre cum trebuie să fac să fie toate bune, să fie totul bine. Răspunsul a fost neaşteptat atât prima dată, şi, recunosc, şi după aceea am rămas surprins că nu se lasă înduplecat. M-a pus să-mi întorc privirea acolo unde se văd toate cele ce sunt hărăzite pe drumul vieţilor. Am văzut mereu şi mereu o scară ce urcă pierzându-se în lumina cerurilor. Mi-a spus doar ca să nu mă lase pradă îndoielii, că acolo e locul unde toate cele ce acum le trăim, sunt amintiri din vise urâte. Acolo, spun cei ce au ajuns, este o Gură de Rai, locul de popas înainte de trecerea către Acolo. “Voi îi spuneţi linişte, bucurie, fericire, când vă gândiţi la ceea ce nu aţi avut. Acolo este ceea ce dat vă este, cum dat este şi altora, care şi ei caută asta!”. E o explicaţie ce mi se tot dă, o ştiu toată de cum începe, dar tot n-aş vrea să o mai aud spusă. Când ştiu că se continuă ideea cu “Acolo puteţi ajunge uşor şi repede, în voi e puterea paşilor. Rupeţi băierele slăbiciunilor şi păşiţi...”
Am spus, spun, voi spune! Până când paşii pe scară nu vor mai fi de întors, atunci când El se va arăta şi nimeni nu va mai vrea să întoarcă drumul, când îndoiala va dispare, când spre El se va vrea şi mai repede păşit, eu voi duce chiar şi două cruci. Unii i-ar spune povară, eu trebuie să îi spun bucurie.
Cât e de greu? Cât se poate duce? Aici am norocul că puţini mai au timp să se întrebe. Greu este că timpul trece şi se apropie acea clipă. Acea clipă trebuie să fie timp al armoniei, iar cei care fi-vor, că se vrea, că nu se vrea, trebuie să fie împăcaţi cu ei înşişi, dar şi cu realitatea lui noi. Nici El, nici noi, nu avem bucurii în a simţi că lângă noi sunt suflete ce se războiesc! Dar pentru asta, căci mult s-a trecut degeaba, iar cele ce vor urma trebuie să fie de trei ori mai repede. Da, ştiu, mi-a spus, e timpul faptelor, căci dincolo de mai mult de şapte totul se cutremură. E timpul, dar cum să fac să ştie şi cei ce ar trebui să ştie, să înţeleagă şi cei ce trebuie să înţeleagă?
Să spun eu paşii ce mi s-au spus că trebuiesc păşiţi?
-continuare în Discuţii de dinainte de a deveni prezent [4]-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu