N-am timp să scriu. N-am timp să vorbesc. N-am unde să vorbesc. Am porţi închise şi nu am cum să intru pe drumul către ele, acum când multe ar fi de spus. N-am ce să spun din cele ce aş fi citit eu, căci nu-s citit cum sunt unii, eu nu-s erudit şi nici nu vreau să fiu. De-ar fi să vorbesc spre a reproduce, i-aş cere lui Dumnezeu să mă transforme în papagal. Ca papagal aş putea să ajung uşor în faţa oamenilor pe la emisiuni cu iz spiritual. Sau, la fel de bine, revistele m-ar cita mereu... Dar eu n-am timp... nici să scriu, nici să vorbesc, tot timpul...
Şi dacă totuşi aş avea timp, şi aş avea unde să vorbesc, ar fi lucruri de care, dacă aş vorbi, aş face lumea, învăţată de papagali cu minunile şi oamenii speciali, să atea în aşteptare, să aştepte să te arăţi şi ei să vadă că eşti aşa cum înţelesuri se pot da doar de cei care pot privi dincolo de chipul de acum, de aici. Le-aş vorbi de Lumina ce o porţi în palme şi ei ar vrea să te vadă trecând pe stradă, noaptea şi luminând totul în jurul tău... Le-aş vorbi de Lumina ce o are privirea ta, iar ei cred că ar vrea să vadă ochii scânteind... Le-aş vorbi despre lumina paşilor tăi şi s-ar putea să caute stelele de pe o alee a unor, mai mult, sau mai puţin vedete...
Puţini cred, puţini ştiu, puţini cunosc. Puţini te cred, puţini te ştiu, puţini te cunosc. Puţini mă cred, puţini mă ştiu, puţini mă cunosc. Chiar şi tu te îndoieşti, uneori eu nu mă cred. Chiar şi cei ce ştiu greu pot să accepte adevărul şi să vrea să îl ştie ca real. Doar cei ce cunosc, te cunosc şi mă cunosc, nu se tem, nu se îndoiesc să afirme...
Faţă de cât vorbeam până într-o zi, acum vorbesc mult. Asta ştiu că face pe mulţi să creadă în invenţii logoreice, în consultaţii şi consilieri strict necesare unei mari schimbări. Ideea îmi surâde, căci înţelesuri pot da doar cei ce pot trece bariera a ceea ce sunt, a ceea ce sunt văzut, a ceea ce s-a văzut. Spun tuturor din ceea ce îmi amintesc din viitor, spre a se întâlni şi ceilalţi cu accentele ce date ni-s să le punem acolo unde trebuie să le punem.
N-am timp să mai stau să conving pe nimeni, n-am de gând să stau să conving pe cineva. Nici n-am misiunea de a fi cel ce convinge. Nu pot să transform sabia în pană ce lunecă pe hârtie. Acum ceva timp mai este agonisit de cei ce-mpotrivă-mi cândva s-au pornit, dar agoniseala se cheltuieşte repede. Mai sunt doar câteva idei pe care eu le am de spus, pe care eu trebuie să le spun, căci vremea împlinirii venind, timpul meu va fi împărţit doar ţie şi de cele pe care, multe, le am de făcut. Atunci va coborî spre tine raza ce sclipire va da îndumnezirii tale, şi cuvintele prin tine, scrise ori vorbite, se vor scurge, repede, către lume...
***
Acum eşti aici, aici unde ancorele sunt înfipte adânc în Pământ. Acum te ridici cât te ridici, dar greutatea ancorei nu o poţi învinge. Şi urci munţii doar până la jumătate. Poţi privi în sus, poţi privi în jos, dar orizontul este doar pe jumătate. Din spate, din peretele stâncii, auzi chemarea, însă o mai compari cu chemările din vale, unde doar în sus ţi-ai putut lărgi orizontul. Încă te mai îndoieşti şi te întrebi de nu cumva vuietul munţilor este vuietul valurilor ce te loveau în furtunile de cândva.
Când îţi tai parâmele ce te leagă de ancoră, îţi simţi libertatea, dar toate cele ce se întâmplă, le reînnoadă, le înădesc şi iarăşi îţi frâng zvâgnirea înspre zbor. Şi ajungi mereu, totdeauna, să o iei de la început.
Atâtea pot să pară complicate deşi realitatea le-ar face foarte simple. Dar valurile mării încă vuiesc prin peşterile de sub maluri. Sunt peşterile ce s-au săpat prin fisurile ce erau acolo şi, apoi, s-au lărgit încet-încet prin trecerea timpului. Se mai clatină malurile când adierile de vânt, cercetând intrările peşterilor, se stârnesc şi se mişcă pereţii peşterii, pentru a ţine piept la ceea ce altădată erau valuri nimicitoare. Amintirea valurilor face ca munţii să pară nisipuri mişcătoare, şi paşii se vor a se întoarce acolo unde s-ar părea că mai există o fărâmă de pământ sigur. Şi totuşi muntele nu se lasă căzut la rang de nisip mişcător.
Munţii sunt creaţi de Dumnezeu pentru a sta în calea oricărei furtuni, pentru a se înţelege, de către oricine, că, dacă nu se vrea lăsat de marile adâncimi, poate găsi un loc sigur în urcarea spre înalţimi. Şi tot Dumnezeu a creat munţii pentru ca lumea să ştie, că dacă potopuri s-ar întâmpla pe câmpurile întinse şi liniştite, salvarea nu se poate găsi decât luând în piept urcuşurile înspre înaltul unde apele nu pot ajunge. Îi este greu omului să urce, se şi teme de cele ce sus le poate găsi, dar se teme şi de a avea imaginea întreagă a ce îi era locul în care crezuse ani întregi că trăieşte liniştit şi bine, că dată-i este viaţa să se mulţumească cu cele adunate din învăţătura scrisă, sau nescrisă, a lumii. Abia când reuşeşte să înţeleagă mersul şerpuitor al lumii, când rânduiala este stricată de oameni sau chiar de Dumnezeu, care aruncă greul spre oameni ca să înţeleagă greşelile ce le fac, chiar dacă ei cred că sunt fapte bune, aşa cum spune învăţătura lumii, când cele ce le vor şi gândesc nu ies decât altfel, oamenii se dumiresc şi caută calea proprie, cale dată şi dorită de ei înainte de venire, înainte de a se găsi, în lume, printre oameni.
Calea îţi este dată şi ţi-o ştii. Calea-ţi este arătată şi o cunoşti. Acum ştii care sunt vânturile ce te îngheaţă, nu-ţi mai este teamă de îngheţ. Acum ştii culoarea cerului privită din abis şi culoarea cerului privită de pe drumul pieptiş înspre vârfurile muntelui, locul în care te va mângâia soarele pe creştet şi-ţi va mângâia luna obrajii îmbujoraţi.
***
În tine se zămisleşte mugur de lumină. L-ai ţinut în mâinile tale de atâtea ori. I-ai simţit razele ce ţi-au luminat nopţile drumului către adevăr, ca să poţi înţelege motivul albului ce te-a înconjurat în iarna în care ceva s-a schimbat, căci era dat să se schimbe. De când ochii s-au ţintit către timpul ce va veni, arsura ochilor o simţi şi vrea să îţi intre în privire. Prin privire ţi-au intrat în gânduri întrebările despre mine, despre timpul meu, despre credinţa mea, despre necunoscutul pe care trebuie să-l străbat de mai multe ori pentru a tot ajunge acolo unde trebuie să ajungem, în iarna ce fi-va întâia cu sărbători ale bucuriei.
De ce tu? De ce tocmai tu? Ştiam că voi fi întrebat aşa de dinainte de a ţi-o pune, de dinainte de-a mi-o pune. Nu-i găsesc nimic absurd ori ieşit din comun în ea. Până în momentul în care mă privesc pe mine şi te privesc pe tine, şi mie îmi vine să pun aceleaşi întrebări, căci n-ar putea să spună nimeni ce motive pot exista să fiu eu, să fii tu. Răspunsul nu aici se regăseşte. Dar şi Acolo nu eu sunt cel care păstrez răspunsul, însă ştiu că trebuie să mă mulţumesc cu ceea ce, dacă îţi aminteşti, mi s-a spus: Tu! Voi!
Nu ştiu dacă este îndeajuns câte discuţii am avut referitoare la actualitatea ce mi-a fost dată să o accept, să o trăiesc, să răzbat, să rezist şi să redevin eu, cel care nu poate să aibă piedici. Ştiu, în afara răspunsului la aceste întrebări, multe, chiar şi cheia porţii ştiu cum trebuie să fie rotită pentru a se deschide, însă aştept clipa în care şi tu vei şti asta şi fără să îmi spui, o vei face. Ştiu pragurile ce le am de trecut, ştiu pragurile ce le treci şi când le treci, ştiu pragul ce-l avem de trecut, cel din urmă şi cel mai uşpr dar care acum ţi se pare prea greu de a fi trecut. Chiar nu ştiu cum să pun întrebarea prin care să primesc răspunsul ce ar fi şi răspuns la întrebarea ta. Nu teama e care mă face să nu găsesc modalitatea de a formula întrebarea, ci tocmai faptul că mi se arată mereu Lumina privirilor tale, Lumina cuvintelor tale, Lumina pântecelor tale.
Eu ştiu doar că aşa e să fie! Căci de când m-ai recunoscut, şi eu ştiam de ce albul zăpezilor era decorul ce trebuia să ne înconjoare. Mă ştiai, te ştiam, ne ştiam şi nu ne fusese teamă să ne recunoştem. De ce oare e nevoie, acum, când timpul e trecut, să ne mai întrebăm?
***
În prima noapte a noii noastre vieţi, când ochii îţi erau închişi, nici nu ştii cât te-am privit. Trecusem împreună pragul ce ne aducea mai aproape de noi şi de Ceruri, noi pământenii de azi, vremelnic împământeniţi, prin modul în care ne era dat s-o facem ca pământeni, împreunând faptele. Ştiam doar noi asta, şi nu aveam ne-oie să ştie şi alţii, mai ales cei care nu aveau cum să înţeleagă ceea ce însemna acel timp în care noi, oamenii, ne regăsisem în lumina ce ne unise iarăşi. N-ar fi putut să înţeleagă, nici să creadă, cuvinte multe, din cele grele, ne-ar fi spus...
Era numai Lumină pe chipul tău. În acea Lumină m-am aşezat şi eu, lângă tine, şi am adormit, după ani şi ani în care somnul l-am ştiut a fi drum căutător, fără să uite că visul nu este decât fărâma de adevăr a trecutului ori viitorului.
Când treceam cumpăna anilor mei, s-au adunat toţi cei trimişi spre noi să ne arate ce încă noi avem teamă să recunoaştem. Treceam pragul infinitului iar tu mi-ai deschis poarta către cer. Prin tine mă reîntâlnisem cu cerul şi, când focul trecutului miez de noapte s-a aprins a arde barierele dintre noi, chipul ţi s-a luminat într-un splendid albastru. Te-am văzut, pe tine, cea care în Ceruri ai fost păstrată, revenind în tine. Floare de lotus îţi înflorise pe creştet şi reîntregindu-te, am privit cum Lumina ce te îndumnezeia s-a aşezat, aşteptând, acolo unde aşteptarea ca da roade.
Priveam învăţând să aştept clipa în care îţi voi da de veste, aşteptând clipa când îmi vei da de veste, clipa în care vom da veste. Lumina aceea îţi este chip ce uimeşte pe cei care înţelesuri caută şi tot caută...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu