vineri, 20 ianuarie 2012

Redute ale morţii?

În orice război, armatele ştiu de ce luptă. Şi îşi fac planul primei lupte, îşi găsesc aliaţi, îşi stabilesca aliniamentele. În mai toate luptele, atacatorii erau cei care vroiau să domine pe cei atacaţi, şi fără să dea semne erau cei care prima lovitură o dădeau.
Cei atacaţi se făceau vinovaţi de faptul că îşi doreau libertatea, că îşi doreau să aibă necesara siguranţă de a-şi duce traiul neatârnaţi. Atacatorii plănuiau în secret strategii de a-i face vulnerabili şi slabi. Şi până la momentul confruntării, tot lucrau, pe ascuns, la această vulnerabilizare. Încercau, în primul rând să separe în bucăţi pe cei care îi viza, promiţând, celor ce aveau naivitatea de a-i crede prieteni, chiar şi marea cu sarea. O făceau, şi chiar dăruiau cu picătura, bucăţele din cele promise, dar niciodată ceea ce promiteau. Apoi, învrăjbeau, cu vorbe, sau cu fapte pe ascuns, bucăţele, pentru a se porni o luptă între ele, pentru a li se împuţina încrederea, pentru a se strica unitatea şi idealurile. Porneau, din umbră lupte, ce la vedere se vedeau a fi pornite de cei care, găseau, în cei ce erau de neclintit în dorinţa de a fi liberi, nişte împilatori şi răpitori de drepturi. Şi chiar dacă aceştia mereu le propuneau discuţia pentru a dovedi adevărul, cei care se răzvrătiseră erau încurajaţi să impună mereu şi mereu alte condiţii.
Pe cei drept stătărori îi puneau la zid, îi izolau, îi arătau cu degetul ca duşmani ai celorlalţi. Îi înfometau, îi sărăceau, le luau toate resursele ca să nu se mai mişte, ca să nu se mai arate nicicui, ca nimeni să nu îi mai vadă, nimeni, asemeni lor, să nu îi vadă, să nu îi ajute.
Din ceea ce oamenii au trăit, istorie cum o numesc ei, se ştie ce s-a întâmplat, câţi au fost astfel înfrânţi, câţi au fost apoi direct atacaţi şi doar aşa au fost înfrânţi, câţi n-au putut fi înfrânţi...
Cei înfrânţi, oricum s-ar fi obţinut înfrângerea lor, n-au fost doar aceia care rezistaseră. Au fost înfrânţi şi duşi în sclavie şi cei înfrânţi, şi cei care cedaseră atacatorilor. Ba chiar mai mult, luptătorii şi-au avut nume de glorie chiar în tabăra celor care-şi proclamaseră victoria, iar cei care îl slăbiseră pe cel înfrânt au fost puşi în margine cu nume şi titluri ruşinoase. Nimeni nu-i mai considera aliaţi căci încredere nu mai putea avea în ei. Doar aceia, ce ultimii fuseseră înfrânţi, se mai uitau către ei, către silnica şi inutila lor existenţă. Fiindu-le ştiute motivele ce le avuseseră înainte de a apare otrava ademenirii, le era din nou mâna întinsă spre unitate şi recâştigarea a ceea ce şi ei, înfrânţi, şi ceilalţi, cei care, ademeniţi, se lăsaseră înfrânţi, tot vroiau: libertatea şi liniştea e-xistenţei spre a arăta că sunt ceea ce sunt.
***
Precum în Cer, aşa şi pe Pământ. Ceea ce se leagă pe Pământ, se leagă şi în Cer...
***
Când se tot întâmplă una sau alta, întrebările se pun şi se tot pun. Răspunsurile se găsesc greu, căci dacă nimic nu se vede în realitate, omul, adept al materialului cum este, nu găseşte nici cauzele, nici motivele, şi mai totul explică prin el şi absurdităţi pe post de argument...
Aşa a fost să se întâmple nouă, aşa ni-i dat să ni se-ntâmple şi nouă. Trăiesc întâmplările şi le pun pe listă. Soluţiile, acum, le văd căci, El, veghetorul destinului m-a lăsat să pot să ştiu. Când trebuie să şi cunosc, plec acasă... Plec Acolo, acasă, căci Acolo se poate să mi se spună de ce, de la cine, cum vin aceste răutăţi. Căci Acolo, stă de veghe şi Cel ce va veni...
Mi-a spus poveste pe care am scris-o mai sus cu cuvintele mele. Şi mi-a arătat cancelaria în care totul se planifică acest război. Să vezi două făpturi ce întorc pe toate părţile o cărticică ce o scriu şi o rescriu pentru a putea să fie pusă în biblioteca vieţii, de-a dreptul te uimeşte. Să mai şi ştii că folosesc o armată de împrumut, cumpărată pe suflet, doar pentru a avea victorii efemere împotriva altora, dar şi alor lor, te face să te cutremuri de câtă decădere este acum în om!
A trebuit să mă arăt iarăşi Lor, celor doi care aşteaptă coborârea. Am discutat cu amândoi, căci prea greu îmi era. De data asta chiar m-au certat, aşa cum nu o mai făcuseră vreodată. Şi m-au certat spunându-mi mie că nu le dăm ascultare. Mi-arăta o sabie, mă întreba de ce am lăsat-o jos. Mi-arăta iarăşi câmpul pe care ne-au împresurat cândva şi ne-au lăsat să ne tot căutăm. Celălalt era pus să aducă implacabilul aici: lovituri care să nu lase loc de împotrivire, vroia chiar să taie podul dintre gânduri şi suflet. M-am cutremurat doar la gândul a ceea ce putea urma. La haoticul drum al celor ce nu ar mai fi putut şti ce fac clipă de clipă. Erau de-a valma, cei ce atacau cu cei atacaţi, cu cei din jurul lor. S-ar fi numit asta, aici, nebunie. Iar faptele nemaiîntâlnite, neacceptate, condamnate prin vorbe sau prin fapte. Adormirea minţii nu era ceea ce ar fi trebuit să se întâmple în zilele de azi. Războinicul ce va fi îşi arăta deja neînduplecarea...
M-au certat şi mi-au arătat câtă supărare le pricinuim noi. El, primul coborâtor, m-a tot întrebat de-mi sunt atât de dragi escaladele pe pereţi abrupţi sau cărările? Înţelegeam ce vrea să îmi spună, dar cum să-i spun eu că pentru a fi aşa e cum e să fie, eu aş înconjura de câteva ori muntele urcuşului, doar ca să fac în aşa fel încât să urcăm fără să se simtă oboseala, ca atunci când va fi să fie, El să nu se teamă de a veni? Cum să-l fac să înţeleagă faptul că eu n-am oprelişti, dar că nu ştiu cum să fac acum, aici, să spun ceea ce El spune să spun şi să fie înţeles aşa cum e spus, fără să se creadă că altceva este spus? Cum să ridic perdelele ce simt şi eu că se pun, zi de zi, pe ochii altora? L-am rugat să nu mă mai lase singur, l-am rugat să se arate, să arate şi să spună ceea ce îmi spune şi mie, fără să certe... L-am rugat să-l liniştească pe celălalt pentru că nu este acum bine să facă ceea ce ştie el că e bine, că e grea, mai grea lupta după aceea, că nu vreau să văd omul suferind sau plin de vorbele altora. L-am rugat să ceară şi el Căpitanului să trimită câţiva ostaşi să stea de pază...
S-au mai domolit, s-au arătat şi înţelegători. Însă la ceea ce le ceream să facă, alături de mine, răspunsul a fost scurt: Poţi singur să ceri, ştii că pentru asta totdeauna ţi s-a dat, mergi acolo unde eşti aşteptat şi cere...
A trebuit să mă duc şi acolo. Acolo era îmbulzeală mare, veneau şi plecau în şi din toate părţile. Se pregătea planul primei zdruncinări a lumii, o zdruncinare cum nu s-a mai văzut. Se ajunsese la înţelegere privind primul pas, primul semn dat oamenilor ca să aleagă mai uşor. De alegerea asta depinde pasul următor, depinde câţi paşi vor fi... Va fi un pas cu mulţi morţi, cu mulţi decăzuţi...
N-aveam timp să aflu mai multe, trebuia să cobor în scurt timp, dar am reuşit să îi spun Marelui Preot despre cererea mea. I-am spus ce trăiam noi, aici, i-am spus ceea ce deja ştiam... Azi voi aştepta să vină cei pe care i-am cerut alături.
Când să plec, m-a răsucit cu faţa spre el şi mi-a spus: Arătaţi-vă! Cel ce te înfruntă nu are putinţa de a şti ce luptă a pornit, căci nu poate să vadă. El doar crede! Şi nu va dezbinaţi înainte de a vă arăta. E timpul să îi faci şi pe ei să vrea să stea în lumină. Nu va fi greu, greu e doar să vreţi...

Un comentariu:

denaide spunea...

"[..]să vrea să stea în lumina." - Aceasta sintagma ascunde un sens profund..

Oare cati stam in lumina?
Sau, ar trebui sa intreb: cati stau in lumina, intrucat mai toti ne lasam supusi capriciilor sufletesti..
Asteptam o salvare, dar Salvarea ne va zice: "Salvati-va singuri!"

Cititori frecvenţi:

Google Followers: