joi, 12 ianuarie 2012

Dorul de întreg

De lumea mea îmi este dor. Aş pleca de n-aş fi venit cu treabă multă pe aici. Aş pleca dacă după mine ar fi...
Îmi aduc aminte de vremuri tulburi, îmi aduc aminte de vremurile grele, îmi aduc aminte de lumina altarelor. Îmi aduc aminte câti au trecut pe sub ochii mei, jertfe ale gropilor comune şi bolilor lumeşti. Jale, dezastru, războaie, cuceriri, cuceritori, ruguri... Oamenii le-au inventat în contra altor oameni. I-am văzut pe mulţi călcând strâmb, i-am văzut pe mulţi plângându-şi tinereţea în bătrâneţi neputincioase. Pentru amintirile acelea, de care vorbind, mă văd alţii ca “de pe altă lume”, am revenit.
Acum, aici, copii ce nu ştiu să crească, fac legea, împotriva firii omului ce a trecut prin viaţă. Apologi ai spiritualităţii de şuetă, până în gât, în materialismul cel mai feroce, pun pumnul în gură şi gheara în gât celor ce se arată altfel decât vor ei să fie. Clamând libertăţi şi seturi de valori deprinse din discuţii la botul calului, dar punând în consens viaţa cu propriile tabieturi, se adună unul cu unul, cu doi, cu toată lumea ce le e asemenea, pentru a atrage în mreje şi catacombe pe cei care se ştiu, se vor şi sunt ceea ce vor să fie...
Acum, aici, timpuri de durere ne cuprind pe toţi. Cei care nu s-au poticnit în roboticul trai existenţial, îşi mai pot desluşi cărarea de încurcatele hăţişuri ce se pun în cale şi mai reuşesc, aşa cum pot, atunci când pot, să se privească, unii cu alţii, în ochi. Însă prin împrejur cei mai mulţi orbecăie, cuprinşi de febra sfârşitului de lume. Vorbesc despre tot ceea ce văd în jurul lor, dar nimic nu se prinde în conclavul de gânduri ce le măcelăreşte existenţa. Au prea uitat cum se trăieşte ca să se trăiască, au uitat că viaţa e mai mult decât ură şi împotrivire, luptă şi apărare. Îşi numără pe cei plecaţi de lângă ei, ca şi cum ei sunt arbitri într-un joc, dar vor să fie şi câştigători ai jocului. Mai nimic, nici drame, nici comedii, nu-i poate convinge să-şi mişte privirile de la punctul fix spre care merg, punct fix pe care nici nu îl pot vreodată defini. O resemnare nedeterminantă face ca totul să meargă pe tiparul prelungirii unui calvar de care mereu şi mereu se simt vinovaţi, dar aşteaptă să fie dezvinovăţiţi.
Aici, acum... câte nu s-ar putea spune. Dar, peste toate, mă întreb câţi vor trece bariera ce deja şi-a aprins luminile roşii... Sau câţi, atunci când vine trenul de la ora demarcării timpurilor, nu se vor buluci spre barieră, cu scuza că se grăbesc, că au descoperit verbul “a crede” în ultimul moment, iar atunci, loviţi în plin vor fi trupurile căzute pe Câmpul Armaghedonului, iar din carnagiul ce va urma lovirii de către acel tren de extrem de mare viteză, sângele va ajunge “până la burta calului”. Aici, acum, în timpul peceţilor arătate, chiar şi timpul se grăbeşte spre moarte. Mi-e dor... Mi-e dor de lumea mea în care oamenii ascultă. Mi-e dor să nu-mi mai ştiu durerea de a şti că oamenii, deşi li s-a arătat, prin grai, prin slovă, drumul ce l-au luat, nu se apleacă decât asupra celor spuse de cei care, pentru arginţi şi glorie măruntă, le dau miere otrăvită sau nişte somnifere calmante... Se întâmplă multe... Multe le-am spus eu, multe alţii le-au spus. Mă doare că nimeni nu ascultă, nu vor să asculte. Nu cerem nouă ascultare, le cerem oamenilor ascultare către mai mult decât spusele ce le convin, ce nu le arată doar că-i bine şi foarte bine...
Dor mare îmi este de ceea ce s-a pierdut... Mi-este dor de omenia şi omenirea ce şi-a înţeles rolul pe care l-a avut de la aducerea ei aici, din timpurile în care Dumnezeu era mereu existent în faptele de împlinire, bucurie şi înălţare. Cînd oamenii nu se ucideau pentru mărunţiş, când sufletele nu erau încorsetate de învoieli şi programări din fragedă pruncie. Acum, aici, toate rânduielile sunt stricate şi toate sunt dictate de clauze zise morale şi existenţiale. Acum chiar şi cuvântul Dumnezeu este extrapolat la numere ce au un cuvânt de monedă în circulaţie.
Aici, acum, în aceste zbateri puse pe tipare în dizarmonie, puse împotriva legilor firii, când cercul a devenit imperfecţiunea geometrică ce trebuie prfecţionată prin înjumătăţire, când întregul este privit ca pe cea mai nefirească existenţialitate, mie îmi este dor de lumea de dinaintea arhetipalului, de lumea curată, în care boala nu exista şi în care cel de dedesubt nu-şi făcea loc, când omul nu-şi pleca niciodată capul în pământ şi nici nu-şi ascundea privirea ori făptura, neavând motive de ruşinare. Mi-e dor de timpurile acelea, de dinaintea alor noastre de acum, de aici, în care omul mereu priveşte în pământ şi-şi înţelege existenţa prin ceea ce vede şi ştie că are numai de la gât în jos, rar de tot, mai mult decât atât.
Mi-e dor, oameni ce vă văd, vă ştiu, vă simt, lângă mine, aici, acum, de gândul de a fi şi a rămâne oameni, de a lupta pentru a fi ceea ce trebuia să rămânem cu toţii, de a tăia toate urzelile ce piedici ne pun şi altora, aceleaşi, sau mai mari, piedici le pun. Mi-e dor de Ceruri, dar mi-e şi dor de Pamânt. Sufletul Pământului ascultaţi-l, vă vorbeşte, nu-l lăsaţi să se zbată, căci zbaterea-i e cutremurătoare şi cutremurul lui se simte tot mai des...
Mi-e dor... Mi-e dor... Dar cine să mă creadă? Ce sunt eu, decât un ins venit de departe şi trebuind alungat departe? Ce este până la urmă acum, aici, omul? Este altceva decât sclavul propriilor plăceri, minciuni, temeri, legături, absurdităţi, necredinţe? Asta e drept să fie omul?

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: