Săriţi de salvaţi pădurea!... Spus e şi se tot spune, de-atâţia ani... Înţeles a fost de fiecare, de fiecare dată, fără a se ţine cont de înţelesuri. Salvaţi pădurea... Peste tot se strigă, dar strigătul răsună în zadar...
***
Peste toate a fost o noapte ce nu s-a mai pomenit. Nu se mai auzea nimic în afară de foşnetul pădurilor şi paşii vieţuitoarelor de noapte ce-şi căutau şi ele înţeles vuietului care venea dinspre marginea pădurii. Atât de lungă a fost că, de nemaipomenit, chiar şi albinele au ieşit pe marginea scorburii, încercând să zboare fără a se rătăci. La miezul nopţii, care începuse ca orice noapte, frigul devenise pătrunzător şi întunericul, de nepătruns, era brăzdat de fulgere albastre care treceau deasupra coroanelor copacilor, ca nişte maşini bine controlate de cineva ce mai bine în întuneric, decât în lumină vedea. Câteva grupuri de oameni, din cei ce veniseră în fugă, mânaţi de la spate de vuiete înspăimântătoare, apucaseră să-şi facă adăpost şi îşi încercau somnul care putea să-i facă să înţeleagă ce li s-a întâmplat, îmbrăţişaţi, de frica întunericului nopţii şi a frigului prea devreme iernatic...
Erau cu totul neştiuţi de vieţuitoarele pădurii. Ei veniseră peste ele şi se aşezaseră acolo unde se împleteau drumurile lor, ori unde îşi dădeau întâlnire pentru a-şi face toate ce le erau de făcut spre traiul vieţii. Veniseră să scape de furia neluminii dezlănţuite peste casele lor şi fugăriţi de cei care, deşi asemeni lor, părăsind drumul pentru care se voiseră venirii în lume, au apucat pe calea ce spre promise dar necunoscute culmi ducea. Cei care fuseseră primi hăituiţi pătrunseseră adânc în pădurea pe care, n-o ştiau, dar o cunoşteau. Cunoscând-o, deşi veniseră din toate părţile, ajunseseră toţi în acelaşi loc. Erau multe fe-mei, mulţi copii şi puţini bărbaţi. Şi femeile şi copii crezuseră că bărbaţii rămăseseră să lupte cu hăituitorii, dar când şi cei dintr-al doilea val ajunseseră la marginea pădurii, s-a aflat că aceştia au rămas să convingă sau să hăituiască şi pe cei ce erau între alegeri. Cei din mijlocul pădurii erau îndureraţi şi dezamăgiţi... Gânduri împreună, fapte împreună, se vedeau acum că erau doar paravanul minciunii, că sângele se făcuse apă de ploaie. După ce a venit al doilea val, îşi găsiseră printre ei copii rătăciţi, şi asta mai îndulcea din amărăciunea ce îi făcuse pe mulţi prizonieri.
În mijlocul pădurii nu ardea focul. Era frig, cei mai mulţi dormeau şi dormeau îmbrăţişati, priviţi şi vegheaţi de vieţuitoarele pădurii. Dar ei ştiau că nimeni nu va muri, nimeni nu se va îmbolnăvi. Ştiau că, după toate frigurile vieţii de până atunci, frig nu mai exista. Copii cei mici îşi dormeau un somn al liniştii ce ştiau că le va fi viaţa. Copii rătăciţi erau singurii ce se strângeau la pieptul celorlalţi, căci ei înca mai aveau temerea morţii, a bolii, a foamei...
Spre marginea pădurii se auzeau paşii vieţuitoarelor care, neliniştite, căutau să înţeleagă de ce atât de mult forfoteau cei care aprinseseră focuri, dar şi de ce, la marginea pădurii, se adunaseră atâţia ochi ce căutai spre înlăuntrul ei. Neliniştite şi temătoare, ele călcau pe drumurile lor mărginaşe, despărţind ochii hulpavi de cei ce-şi aprindeau şi alte focuri. Mişcau lăstărişurile ca să nu vadă cei de pe margine chipurile celor din lumina focurilor, căci aceştia nu învăţaseră că uşor pot fi vânaţi, că fiind văzuţi, pot fi chemaţi într-un fel de ajutor, ce-i va face să se piardă cu firea.
Aşa s-a ajuns la miezul nopţii, care credeau toţi că va fi la fel de obişnuită, ca toate celelalte. Când veniseră acele fulgere s-au văzut cât de mulţi stăteau la pândă, căci neştiind despre ce era vorba fugiseră să se ascundă care pe unde apucaseră.
După miezul nopţii a început să se mişte pădurea. Un sunet ascuţit începea să se audă. Părea că vine din înalturi, dar se auzea peste tot de parcă fiecare fir de iarbă era o coardă ce vibra. Frigul devenise pătrunzător pe marginea pădurii. În pădure însă începea să fie cald. Sunetul era din ce in ce mai puternic şi mai ascuţit. Cei de pe margine cădeau seceraţi, cu ochii şi urechile însângerate. Cădeau cu ochii în pământul care nu vroia să-i acopere. Unii fugeau înapoi înspre oraşele din care veniseră pe urmele hăituţilor. Cei ce au ajuns primii au văzut cum casele, ale lor şi ale altora, se prăbuşeau. Iar sunetul îi urmărea. Şi tot mai mulţi dintre ei muşcau pamântul...
Deasupra pădurii se aşternea liniştea când, tot ce construise omul, cădea sub securea unui cutremur nimicitor. Se rupea pământul şi şanturi lungi separau locurile în care cei ce din ascunzători au ieşit încărcaţi de bogăţiile pe care încercau să le salveze. Când treceau fulgerele printre ei, focuri albastre se aprindeau pe degetele lor, transformându-le în torţe pe care ardeau podoabele pe care focul le făcea fără nici un preţ, îndurerându-i pe cei ce le ţineau ca fiind de mare preţ.
Pământul oraşelor se transforma, pe măsură ce fulgerele se îndeseau, într-un câmp asemănător cu cel al unei bălţi uscate de soare, dar cu rupturi largi şi adânci, peste care nimeni nu putea să treacă, fiind prizonierii insulei pe care rămăseseră. Când se mai ivea câte o mică rămăşită de legătură spre o altă insulă, încercând să se salveze, să treacă, se iscau lupte pe viaţă şi pe moarte. Mulţi erau împinşi înspre hăul şanţurilor şi piereau înghiţiţi de adâncimea necuprinsă. Toţi vroiau să scape, dar puţini credeau că mai scapă. Încercau să se cumpere unii pe alţii, să-şi evalueze viaţa în valori ale bogăţiilor, cumpărându-şi locul în faţă la treceri, dar, de multe ori aceştia piereau primii, împinşi din spate de cei îngroziţi de ideea morţii.
Până la marginea pădurii ajunsese să se rupă pământul. Se deschideau alte şanturi închizându-se cele în care căzuseră mulţi hăituitori. Pamântul se curăţa singur de hoiturile ce puteau să îl umple de duhoare, îngropându-i. Îşi plătiseră, când trăiau, altor oameni, viaţa, sănătatea, plăcerea, dar pământului nu avuseseră cu ce să plătească. Sufletul pământului, ce ieşise la suprafaţă, nu mai putea să ţină lângă el vietăţi fără suflet. Sufletul lor era de mult în pământ şi pământul le dădea locul ce li se cuvenea.
Copacii, ierburile, zborul păsărilor şi mersul vieţuitoarelor din pădure, oamenii ce-şi găsiseră locul în lume îndurând de toate cele făcute de ceilalţi, neîntunecându-se sau, prin renunţarea la cele întunecânde, luminându-se, oprise pământul să se mai rupă. Pământul era îndurerat de atâtea nedreptăţi, dar ştia că el nu trebuia să facă încă o nedreptate. Pădurea cu oamenii ce deveniseră ai ei devenise copilul cel tânăr al Pământului.
Cerul şi-a trimis lumina în ajutorul sufletului mare al Pământului. Când Lumina s-a coborât, a căutat locul unde să întâlnească speranţa Pământului. Din pădure doar semn de Lumină se ridica, şi acolo s-a coborât. Veneau pe drumul ei cei din Ceruri, cei care hotărâseră să despartă lumea după cele două trepte pe care se aşezaseră, trăind. Prima treaptă trebuia lăsată Pământului pe care-l îngreunaseră cu lucruri şi fapte. Ceilalţi, cei ce ajunseseră în pădure, deja erau separaţi de timpul fugii, trebuiau doar curăţaţi de cei ce încă mai jinduiau la cele pe care le avuseseră. Lumina oprise ziua să mai vină ca săşi poată desăvârşi împărţeala. Aproape toţi aceşti oameni, mai puţin de un sfert din cei care erau înainte, se aleseseră să trăiască. Lumina avea poruncă să scoată din mijlocul pădurii, spre margine, pe apostolii care făcuseră ceea ce facuseră doar pentru că aveau cunoaştere, dar sufletul nu le era dăruit în întregime Luminii şi care căutau să facă Lumea nouă asemenea Lumii vechi, să o conducă ei. Pe ei îi cautau Cerurile să-i trimită la margine, ca să înveţe că totdeauna minciuna lasă pete ce nu se şterg.
Era Lumină în pădure. Pe câmpuri unii mai fugeau să caute o cale. În pădure se vedeau scări de lumină pe care urcau femei, copii, bărbaţi... pe drumurile spre marginea pădurii încă mergeau mulţi bărbaţi, femei plângând după copii ce urcau scările şi câţiva copii ce se vedeau supăraţi şi mânioşi. În pădure mai nimeni nu mai intra, nimeni nu ieşea... Era încă noapte din noaptea cea lungă a primei zile...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu