Viitor în lumina soarelui

Ceea nu înţelegeam era dacă visam sau ceea ce vedeam era acea realitate ce are deja conturul trasat aşteptând să se arate... Priveam valurile mării cum se topeau la picioarele voastre, mângâindu-vă tălpile goale pe nisipul auriu. Era fascinantă lumina apusului, dar, prea învăţat cu ceea ce azi ştiu, mă frapa orizontul de care îşi atârnase soarele ultimile raze ale zilei. Mă tot gandeam că dacă ar fi să bată vântul, m-aş fi dumirit, dar era doar o briză catifelată... Nu înţelegeam de ce înspre apus lucea Tempul de pe Insula Albă...

Chiar şi pe voi mi-era greu să vă recunosc. Nu eram deloc mirat că eraţi mai mulţi decât ar fi să fie acum, mirarea mea era că de ar fi fost să văd doar siluetele conturate de strălucirea apelor, cred ca era greu să spun care este cea mai tânără, care se arăta mai tânără. Te-am privit jucându-vă, ţi-am văzut zâmbetul strălucind, ţi-am văzut ochii căutând, protectiv, spre jocul ei şi al lui, şi aşa am ştiut că într-adevăr eşti tu. Ţi-ai întors spre mine chipul şi mi-ai văzut ochii ce-ţi îmbrăţişaseră trupul... m-ai întrebat de ce stau privind pironit, şi vocea m-a convins pentru totdeauna că adevărul nu avea nuanţe.

Arătai aşa cum te ai în vis şi-n gând. De fapt te ştii bine... Eşti tu, cea revenită în întregirea-ţi firească a anilor pe care îţi vei pune amprenta de neşters peste timpurile care astăzi se preschimbă în vremuri noi. Briza mării îţi mai flutura, din când în când pletele ce, acoperind razele soarelui, lăsa să se vadă, lumina strălucitoare a chipului ce-l ţineai la pieptul tău, şi-l ridicau spre cer să-ţi oglindească privirea în forma soarelui ce ţinea cu tot dinadinsul să-l mângâie pe frunte. De-atâtea ori îţi mângâiasem pântecele ce se modelau precum îţi era vrerea, dar abia acum vedeam, în clar obscurul apusului, ceea ce se întâmplase, chiar dacă avusesei temeri. Chipul păstrase toată blândeţea ce ţi-era blazon şi nu mă puteam abţine să nu te compar cu icoanele ce au făcut minuni...

În valurile liniştii mării, un înger îşi legăna picioarele spre a simţi pulsul inimii pământului. N-aş fi putut spune de îţi era soră sau altceva era, dar ştiam şi nu mă presa această întrebare. Era un alt semn ce nu m-ar mai fi lăsat să greşesc în privinţa chipului ce-l aveam, la câţiva paşi în faţa mea. M-am trezit privind depărtarea, albul Templului, Apusul soarelui, un Înger, o Mare Lumină şi pe Tine...

M-am căutat să văd de-mi era privirea în vis, însă îmbrăţişarea ta, plină de eternitatea universului m-a făcut să înţeleg că nu eram în vis, eram Acolo unde vulturii nu ajung, căci e mai sus decât omul a putut pătrunde. Eram acolo unde îngerii poposesc, acolo unde nimeni nu ştie ce este ura şi nu ştie altceva decât că lumina zilei, ca şi întunericul nopţii, sunt pline de Lumină.

Mi-am mutat privirea înspre stânga, puţin, atât cât doar ochiul în mişcarea sa normală o poate face şi am regăsit drumul spre a mă întoarce... Trecuse atât de puţin timp şi, auzindu-ţi vocea, am îngăimat câteva vorbe, însă, fascinat de ceea ce acum ştiam, nu am mai apucat să-ţi povestesc. Acum o dau eternităţii scrisului, şi mă aşez în furca timpului, aşteptând momentul în care literele se vor preface în sunetele realităţii...