Am trecut pe lângă definitiva plecare, încă o dată. Am reînvăţat ceea ce unii nu au învăţat niciodată: cum e să pleci, cum e să vii, să reînvii. Întâmplarea cu mine, semnul pentru alţii... Învăţarea le-ar fi cuvântul de început al dimineţii, dacă s-ar putea, măcar o dată, să se vadă că sunt altceva decât sunt...
Eram acasă şi vedeam un licăr de scânteie ce se ardea pe sine. Pământul şi Cerul, laolaltă, vorbeau unui suflet îngropat în gunoiul ce şi-l adusese, de demult sau de pe-acum prea aproape şi, când vânturile calde au bătut pea tare, l-au îngropat.
Când l-au îngropat, omul s-a nevrednicit şi mersurile drumului i s-au încetinit. I s-au adunat toate să nu mai fie cum a fost, când şi după ce însemne mari, cât luna la apusul în zori de zi, i-au fost la vedere. I s-a luat pasul zilei şi gândul nopţii spre a-şi privi chipul ce se împotrivea firescului.
I se luase darul, ca semn ca nu îşi adunase, bob cu bob, seminţele menirii spre a rodi într-un pământ curat. Şi pământul rodului a continuat să-l murdărească.
Ani de pribegie i s-au dat să îşi spele ochii cu roua dimineţilor, să i se înrădăcineze în trăire pornirea venirii.
Limanul pe care l-a părăsit pentru tulburele valuri, când venit i-a fost rostul, n-a mai fost şi n-a mai avut ce să găsească atunci când îl căuta. Târzia împăcare tot se mai putea, dar i-au nălucit scorburi în căutarea-i disperată.
O sirenă ucigaşă, cu un cântec ritmat de bătaia din aripi a păsărilor ucise de înţepătura scorpionului, într-o scorbură neîncăpătoare a fost atras. Botez negru a primit când s-a lăsat în genunchi în faţa hâdei făpturi ce i s-a arătat după trecerea în umbra scorburii ce ascundea în unghere toate vicleşugurile sirenei, ce o arătau ca un soare al vieţii, pentru timpuri de zi şi timpuri de noapte.
Din noaptea fără de sfârşit a scorburii, din când în când, abia de mai aruncă o privire către timpul lumii în care trebuia să-şi poarte paşii clipelor, trăirile regăsirii şi înfăptuirea sensurilor nedesluşite în prima etapă a ceea ce era, aici, drumul spre urcare. Dar cum neîncăpătoarea scorbură nu poate să lase nici mână să coboare, nici capul să se ridice, şi cum nici mâinile, nici picioarele nu pot să ajute ieşirea sufletului din fundătură. Atunci s-ai pus laolaltă Cerul şi Pământul. Atunci i-au trimis solia de foc să-i dea semnul de dinaintea ultimului semn, că e timpul să se trezească. S-au aruncat scânteile pe lângă ceea ce lăsasem aici, ca să vadă, să înţeleagă, să descopere, drumul ultim către Lumină. S-au aruncat lângă mine şi au sărit şi-n scorbură, ca să-i arată cât de greu îi este somnul din care poate dar nu vrea să se trezească. Căci de nu plesnesc lanţurile, îi vor plesni băierele inimii, şi valurile negre vor curge ani mulţi, până se va arunca toată urâciunea botezului, ce şi l-a vrut, şi scursura gunoiului.
Li se arată sufletelor semne, ca să-şi poată înţelege ale omului ce sunt faptele, greşelile, nesăbuinţele, slăbiciunile şi neînţelegerea menirii, ca să nu se mai încetinească din schimbarea ce, în clipe din urmă, o mai pot face. E dreptul lui, al omului, să-şi ducă sufletul la poartă, ca sufletul să-l ducă întreg, dincolo, acolo unde toţi s-ar trebui lăsaţi a fi duşi. E o alegere, la cei ce au venit de sus, e o cerinţă pentru cei ce trebuie să meargă sus.
Când m-am întors era ceaţă de moarte în jurul meu. Ceaţa care putea ucide fără clipire, m-a lăsat să fiu aşa cum eram. Semn ce trebuie văzut s-a vrut, dar cine ştie dacă tentaculele scorburii nu vor fi îmbrăţişate ca pe trupuri îngereşti, ca pe copiii ce au nevoie de dragostea mamei?
Mi s-a dat să văd eu cum se arată beţia înscorburării. Mai sunt pe aici, prin apropierea acestui suflet până când va dat ultimul semn, cel fără de întoarcere... Cobai ales să i se arate omului ce îşi face cu gândul, cu fapta, cu vorba sa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu