Cu tine ziua, cu tine noaptea...

Privirile celor ce vor să vadă ne caută. Privirile celor ce vor să înţeleagă ne găsesc. Privirile celor ce vor să asculte ne ştiu.

Veneai de departe înspre venirea-mi de departe. Mă căutai şi m-ai aflat în căutarea mea de tine. Mă ştiai şi ţi-a fost ţie pe deplin înţeles că te ştiam.

Cei care ne caută ştiu prea bine de ce ne caută. Cei care ne înţeleg ne cunosc foarte bine. Cei care ne ascultă şi-au adus bine aminte de noi.

Numai noi ne-am făcut că ne eram prima dată să ne fim. Numai noi ne privim încă doar ceea ce suntem să ne desluşim viitorul.

Cândva, când nici nu am putea înţelege cum se măsura timpul, am plecat trecând pragurile Cerurilor, peste întinsul lumilor, ca să ajungem în creuzetul lumii în care suntem azi, acum, aici. Drumul trecerii ni-l ştiu stelele şi de aceea ne-am privit fără clipire. Ne-am înţeles atunci pe noi fără să ne punem întrebări. Căci fusesem noi ai nopţilor şi fusesem noi ai zilelor. Noi şi trăirile noastre doar nouă, cei ce uitaserăm, ni le voiam a fi noi. Redefinisem năvălnicia prin cuvintele zilei de azi, ca să ne lăsăm purtaţi de înţelesurile lumii actuale.

Cu tine, ziua, îngenuncheasem în Marele Altar. Cu tine, noaptea, trecusem pragul eternităţii.

Cu mine, ziua, jurasei întâlnirea-n drumul Luminării. Cu mine, noaptea, spusesei ceea ce trebuie să fim.

Aici, acum, suntem pentru că trebuia să fim. Aici, acum, ne facem drum căci trebuia să ni-l facem.

M-au lovit mai tare stihiile pe mine, şi mi-au furat uitarea şi mi-am adus mai multe şi mai repede aminte. Şi te-am căutat ştiind că trebuia să vii. Şi, când nu ştiai că sunt, de mine ţi-a fost dat să afli, şi ai dat. Eram aici neant ca să nu te întâlneşti cu umbrele ce eu le întâlnisem. Acum începi să ştii, Lumina îţi topeşte uitarea.

Nu mă mai frec la ochi spre a-mi limpezi privirea. Ştiu multe din trecuturi şi ştiu semnele trecutului. Şi nu mă feresc de-a fi, cu tine ziua, cu tine noaptea, în privirea tuturor, căci toţi se aş-teaptă să ne vadă.

Te mai întrebi de vezi bine şi ochii ţi se mai înlăcrimează când încerci a desluşi totul. Te mai întrebi încă dacă vederea celorlalţi, de-ai fi cu mine ziua, de-ai fi cu mine noapte, vor şti de ce aşa e să fie, de nu vor ridica ochii spre a înţelege că ceea ce a fost este iarăşi. Îi crezi mirându-se, îi crezi râzând, îi crezi urlând...

Dar de ce nu te întrebi dacă nu ne-ar aştepta să ne vadă împreună ziua, împreună noaptea?