Discuţii de dinainte de a deveni prezent [2]

-continuare din  Discuţii de dinainte de a deveni prezent [1]-

Timpul mă grăbeşte şi se grăbeşte. Aici se simte cum se simte, dacă se simte. Acolo însă se translatează mereu axele dinamice. Aici e firesc, aici domină ideea “Timpul le rezolvă pe toate”, acolo mai plăcută este îngrozitoarea spusă “Nu avem timp”. Discordanţă... s-ar spune aici, răutate ar declara unii, dar ţine cineva cont de diferenţa de perspective? Ţin oamenii cont de orizont, şi de reperele adevărului?

Mai mult decât oricând, în tot ceea ce se vede, în tot ceea ce se simte, aici domneşte haosul primar, un haos cu predictibilitate ce se atârnă de nulitate. Cea mai mică tresărire a petalelor împrăştiate de vânt face să cadă la pământ chiar şi copacii multiseculari. Cea mai mică tresărire a orgoliului pun la pământ timpuri şi vremuri viitoare, redefinesc negativ vieţi viitoare. Îndemnaţi de puteri ce nu coboară din Ceruri, de împotriviri şi răstălmăciri a preacunoscutelor adevăruri, puţini mai sunt cei ce îmbracă haina smereniei, lepădând-o pe cea a mândriei, spre veşnică îndumnezeire.

E nevenit, aşa cum aici privim şirul de evenimente, e mic, dar tocmai pentru că acolo e ceea ce este, discut cu el, când haosul şi haoticul se înfierbântă şi mai tare. Discut cu el pentru că în toată ecuaţia cu atâtea necunoscute, sunt atât de importanţi trei parametri multiplicativi, care aici înseamnă: el, eu, ea!

Din neantul în care vin, din haosul în care sunt, acolo mă ştiu şi mă văd, aşa cum aici mă cunosc. Şi el, şi eu, uşor deosebim luminile ce vin mai rar, albe şi strălucitoare, de camuflatul întuneric ce vine poleit cu foiţe scumpe. Şi tot la fel de uşor se deosebesc covoarele roşii ce acoperă mâl şi mlaştini, de drumurile pietruite şi bine conturate, dar care doar în lumină clară se deosebesc de câmpurile îndeşertizate şi lipsite de rod. Din orizontul plin de perspective coborârea, la început uşoară se observă a fi tot la fel de adâncă precum este urcuşul drumului ce ia repede în piept înălţimile.

Aici, în acest punct, al proiecţiei, începe să fie greu pentru mine. E greu aici, când sunt cel ce sunt, e greu acolo unde sunt ceea ce sunt. Aici am poziţie ingrată, acolo mi se spune că nu îmi respect propriile meniri. Aici sunt doar cel ce spune ceva pentru a desţeleni clipa şi a deschide poarta către drum, acolo sunt ca cel ce nu-şi ţine cuvântul dat. Aici sunt încorsetat de nelibertăţile, temerile, orgoliile altora, acolo sunt considerat ca nefiindu-mi legi de căpătâi libertatea, curajul, acceptarea şi armonia, căci mereu mi se spune că nu fac destul pentru a determina ruperea celuilalt de himere moarte.

M-a certat de atâtea ori, de atâtea ori mi-a pus în faţă cele mai adevărate înţelesuri. M-a întrebat de atâtea ori de ce-mi sunt dragi gândurile, când bine ştiu că nu-s decât grăuntele ce adună pe lângă el toată greutatea întunecată ce înspre adânc trage? M-a întrebat şi de ce trebuie mereu să vină să mi le ia, când intru cu ele în moara decăderii? Răspunsurile despre mine i le-am dat, dar am înţeles că nu doar de mine îmi vorbeşte. Am vrut să mă prefac neştiutor, dar mi-a arătat cum se desenează un triunghi şi cum mişcând doar un singur punct al bazei poate deveni o dreaptă fără esenţă...

Cum mila nu este ceva ce a dat Dumnezeu să fie, direct, foarte direct, mi-a spus că sunt laş. Eram uluit, căci niciodată asta nu mi se mai spusese. Mă privea fără de cuvinte şi aştepta, calm, să-mi vadă izbucnirea. Dar n-am reuşit nici să-mi mişc buzele... A vorbit tot El, El, cel ce poartă de pe acum o coroană de lumină.

A fost neîndurător! M-a văzut şi mi-a auzit spusele aici, mi-a auzit urletul sinelui ce se găsea între ciocanul Cerurilor şi nicovala Realităţii ce o încoronam cu supremaţie nefondată. Mă privea ca un laş pentru că am acceptat dorinţa de protejare, că nu am cerut ca să nu se ascundă adevărul, că nu am acceptat biciul cuvintelor şi al privirilor cu orice înţeles ar fi fost, că nu am mers mai departe în a schimba nedeterminativele fapte pe ascuns în magnifici sau cumpliţi paşi. Chiar şi faptul că i-am cerut iertare, dar să mă lase să nu-i fac pe alţii să-şi mai adune alte păcate, nu l-a determinat să accepte că există şi cuvântul “înţelegător”.

N-am vrut să accept ceea ce spunea, ceea ce îmi cerea. Pentru asta m-a dus la cei ca mine, să-mi spună ei cu ce vinovăţie mă încarc. Mi-au arătat legea, ce nu fereşte pe nimeni de adevăr. Pentru aici ar însemna “Fiecare, după cum îşi aşterne, aşa doarme”. Şi tot la fel de bine că doar adevărul, arătat, vindecă, duce la a exista “mai departe”.

Aşa mi-a fost mai uşor să înţeleg. Aşa mi-a fost mai uşor să înţeleg eu. Căci spusa lui, de după dumirirea mea a fost a-tot cuprinzătoare: “E mai bine să fiţi hăituiţi de alţii prin vorbe şi fapte, decât să vă hăituască propriile voastre gânduri”.

După ce toate acestea mi le-a spus, a devenit ceea ce ştiam că va fi... Cu blândeţe mi-a spus că aici, revenind, să nu mă mai leg de stâlpul deznădejdii şi tristeţii. Celor din jurul meu să nu le ascund ceea ce sunt, să nu mai las pe alţii să mă ţină ascuns, să nu îmi fie ruşine de oameni, chiar dacă ei nu se pot acum privi ca având doar aceleaşi bogăţii ce le am şi eu, doar aceleaşi puteri ce şi la mine le văd. Mi-a cerut mereu să întorc privirea pe calendar, să văd că acolo este deja desenat un cerc mare, luminos, ce se întinde pe trei zile de aici. M-a întrebat: “Aveţi voi atâta timp de irosit?” “Vreţi o luptă de un an în loc de o săptămână?” Şi ceea ce a urmat a fost un corolar de necontestat: “Când voi veni mă vreţi venit sub stare de asediu sau într-o armonie împlinitoare pentru toţi”? Te du şi spune!

-continuare în  Discuţii de dinainte de a deveni prezent [3]-