duminică, 22 ianuarie 2012

E timpul să aştepţi venirea-ţi?

Te rog mă iartă, ţi-am greşit. Mă iartă că am vorbit despre tine înainte de vreme, că multe am povestit de ceea ce mi-ai spus. Am cedat dar am avut credinţa că aşa va fi mai uşor acceptată venirea-ţi. Şi mă iartă pe mine pentru că nu am făcut altceva prin vieţile de demult, ca tu să ne alegi pe noi. Tu, cel care vii pentru că trimis eşti să vii, nu vreau să plăteşti şi pentru mine.
De când arătatu-mi-ai că ţi-ai ales semnul de foc şi m-ai arătat pe mine, arătându-mi şi prin cine vei veni, am făcut tot ceea ce trebuia ca să curăţ drumul tău. N-am făcut pe toate, am făcut ce dat mi-a fost să pot să fac în lumeasca-mi actuală stare. Mi-am spălat sufletul în rugăciune, mi-am lăsat trupul să trăiască aşa cum îi era dat. N-am dat înapoi de la ceea ce trebuia să se înfăptuiască, chiar dacă ştiam că aşa mă pot lăsa prin în viesparul celor neîmpăcaţi cu vrerea lui Dumnezeu. Apoi, cu frică, am spus primul cuvânt al drumului tău ce îl ai înspre noi.
Mi-ai vorbit când încă nu ştiam decât o voce şi desluşeam cuvintele ce erau sortite hârtiei. Când mă trezeam din somn mi-erai aproape şi mă îndrumai să dau înţeles şi rost la ceea ce, îmi spuneai, că este povestea a ceea ce va fi, a ceea ce urmează. Îmi ridicai privirea precum tatăl o face copilului său şi te simţeam îmbrăţişindu-mă, când îmi spuneai: nu e nimic întâmplător, aşa poţi să redevii tu, cel venit din nouă ceruri. Nu-ţi fie ruşine! Iata-mă, pentru voi vin...
Erai prevestit în ceea ce citeam, te prevestea scrisu-mi ce era departe de ceea ce eram şi trăiam eu. E drept, m-am mai şi îndoit că voi trăi clipa pe care mi-o făceai cunoscută, căci mă sfârtecau neputinţe şi oprelişti. Priveam în jurul meu şi mă temeam să cred că va veni o altă lume în care tu să nu fii lovit de ceea ce eu eram lovit. Zăpezi au nins şi-au curăţit drumurile pe care am mers apoi spre clipa aşteptatei revederi. Atunci mi-a fost ciudă pe mine pentru că mă gândeam că de ce nu a fost cândva acel moment. Eram eu, omul, care se gândea cu un picior în ceea ce a fost şi cu unul în ceea ce va fi. Eram eu, omul, ce se voia liber de destin spre a fi aşa cum este oricine. Gândeam prostii, asta-mi spuneai, şi azi ca tine spun şi eu. Eram pe atunci doar ştiutor şi înţelegător a ceea ce mi se arăta, cunoşteam prea puţine. Ştiam că vii de mai de Sus, căci dedesubt nu erai, ştiam că Sus e multă lumină şi-ţi vedeam strălucirea, dar ştii de câte ori mă frecam la ochi pentru că nu-mi venea să cred. Ştiam că trebuie să-ţi dau ascultare, dar m-am şi ascuns de tine şi pentru că n-am făcut ceea ce trebuia să fac, mi-ai scos în cale oameni care au făcut asupră-mi ceea ce mi se arătase. Ştiai că sunt un răzvrătit, mi-ai spus să nu mă răzvrătesc împotriva destinului, căci n-am prea mult timp de aşteptat şi îmi primesc răsplata. M-am împotrivit seara, mi s-a arătat noaptea iar în cealaltă seară s-a şi întâmplat. Fusesem sfătuit bine – şi tu ştii de către cine – dar eu am vrut să fie altfel, împotriva a ceea ce era destinul. Mi-era-n destin să fiu umilit, şi nu mi-era dat încă să înţeleg că umilinţa ce urma era prag al desăvârşirii mele. M-am folosit de tot ceea ce era omenesc să nu fie aşa, dar aşa a fost. Era mare sărbătoare, iar eu plângeam noaptea pe câmpuri pustii, că nu dădusem ascultare făpturii pământeşti ce-mi era al sufletului sfetnic, ţie ce-mi spusesei să îmi accept pragul şi destinului ce-mi pusese pragul în drum, ca să nu mă înşel şi, cumva, să mă rătăcesc.
Când cale de ieşire nu am mai avut, mi-am predat ultimile zvâcniri ale ego-ului şi-am plecat în pribegie. Erau adunate praguri multe ce încă nu le trecusem. Chiar prea multe am zis şi eu când am ştiut câte vor fi. De prea multe ce erau n-am făcut nici bine socoteala când se vor termina. Răsuflam uşurat câţiva paşi şi altele veneau. Mă scuturai bine când deznădăjduiam, mă chemai să vorbim când mă simţeai că sunt gata să mă prăbuşesc. În începuturile pribegiei mele mi-ai fost aproape, căci atunci când priveam crestele munţilor pe care se agăţau şi stăteau atârnate stelele până dimineaţa, căutând să înţeleg de ce oamenii îmi promit dar îmi aruncă doar o fărâmă de pâine, de ce să ajung să pun în sân două felii de pâine ca să-mi fie desfătare nopţii, când cuvintele-mi erau bune pentru a fi folosite de alţii, dar erau tăiş de cuţit dacă erau de alţii auzite şi către mine se îndreptau privirile, te-am simţit, ţi-am simţit căldura palmei tale puse pe creştet. Când pleca luna să se culce şi freamătul brazilor se auzea, luminai pe deasupra pădurii să ştiu că eşti acolo. Atunci ţi-am spus tată şi tu m-ai oprit spunându-mi tată!
Nu mă certa că îmi amintesc trecutul. Te-ai coborât iarăşi aproape de mine, că-mi simţi iarăşi privirea în pământ lăsată. E zarvă mare în lume, şi frig coboară peste suflet. Mi-am amintit din trecut, dar n-am spus decât despre mine. Ştiu că trebuie să-l las să doarmă, să îşi aibă drum spre tărâmul fără de întoarcere, dar încerc să mai învăţ câte ceva dacă n-am reuşit să învăţ totul. Dau drumul butoiului în care am închis ceea ce a fost şi-l pitrocesc să pot să-l curăţ de tot ce a mai rămas rău. Căci doar mie îmi păstrez vinovăţia către tine, fie ea a oricui ar fi, fie ea oricare ar fi.
Am spus aproape tot ce am vorbit cu tine. Îmi asum această vină. Am spus pentru că mi s-a spus să spun, şi n-am vrut să mint. Am dat libertate cuvintelor şi acum îmi simt sufletul sărac, şi mă simt ruşinat să te întreb: Va trebui acum să îţi aştepţi venirea-ţi? Te ştiu că eşti bun, dar ştiu că nici nu vrei să laşi alte şi alte răutăţi să se întâmple. Te ştiu blând, dar ştiindu-ţi şi timpul şi motivele venirii, mă întreb ce se va face cu cei care îţi caută a sta în cale? E drept în ceruri, însă pe pământ, omul priveşte doar prin ceea ce ştie, şi cel ce are dat să cunoască tot cârteşte, dar te rog să vezi de cumva, ceea ce faci, aici să nu se vadă că e rău. Eu legea ce poţi s-o spui, o ştiu, am spus-o de atâtea ori celor ce pun piedică, celor ce mulţumire cred că au cu ceea ce au. Dar Ţie îţi cer să-ţi arăţi zâmbetul ce-l vei dărui şi când va fi să vii, căci ştiu că ai să vii şi nu legea Cerului, dacă poate fi rugămintea mea cu putinţă de a fi luată în seamă.
Ştiu cele ce sunt împotrivă-ţi şi cele ce sunt împotrivă-mi, nu este motiv de întristare, nici de mânie. Că ştiu ce s-ar putea fi real ca nimic să nu mai fie ca piedică, nu este motiv de încrâncenare. Ştiu şi ştii ce pârleaz ar trebui trecut ca toate să se izbăvească firesc, nu-şi are rost să spunem acum...
Poate acum, îţi cer Ţie şi îi cer Lui, ceva ce fie-va văzut ca încălcând ceea ce nu se poate încălca: să schimbaţi ce hotărâre scrisă-n cărţi este: schimbaţi destinul. Arătaţi-ne nouă, cei care ştim despre asta de se poate ori nu se poate. Dar aşa cum mi-ai spus, timp e prea puţin. Şi dacă este aşa de puţin nu-l mai lăsaţi să treacă, daţi degrabă semnul. Opriţi-mi, fără de scăpare şi definitiv, drumul la care tocmai am să plec. De nu-i cel bun, de spusele nu mi-ai fost adevărate, să se oprească încă înainte de jumătate. De schimbaţi ceva, opriţi-l până la trei sferturi, iar de acesta-i cel bun, de nu se poate nicicum destinul schimba, lăsaţi-l să fie. Iar de va fi să fie, voi da veste că destinul e destin, şi de schimbat nu poate fi. Au spus unii că se poate. Acum eu vă cer mie să-mi daţi toate ce pot să fie ca urmare. Şi dă-mi şi răspunsul la-ntrebare: E timpul să aştepţi venirea-ţi?
Acum ce-i spus, e spus. În noaptea asta ne vedem Acasă sau în Ceruri pentru totdeauna!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: