vineri, 1 iunie 2012

Cântecul vieţii

Cu cât mai mult stau şi privesc timpul, înţeleg neputinţa oamenilor de a nu-şi mai găsi reperele. Un ameţitor ritm haotic trece prin trăirile celor ce şi-au ales platoşa sensului acumulativ, simţind cum Pământul tremură şi se cutremură în mersul sincopatic al vremurilor mereu schimbătoare. Privesc timpul prin prisma stării de detaşare ce mi-a înlocuit o dinamicitate în care am văzut anii cum trec, împovăraţi de fapte, fără rezultate. Şi-i văd trecuţi şi dominaţi de căutarea lor de a şti pentru ce s-au trecut.
Mă caut pe mine în rătăcirea printre ei, încercând să dau contur acelor trăiri care au îngheţat robite de uitarea fugii dintr-un orizont într-altul, dintr-un semi-întreg într-un alt semi-întreg, prin care furam clipei o măsură cu accent de prag al zilei care a fost ori, nedefinit, al celei care va veni.
Mă caut pe mine, în saltul peste identitatea confuză a trecerii, de la întotdeauna ştiutul, la anonimatul perpetuu, definit de şoaptele neînţelese ale umbrelor ce-mi căutau rădăcinile pe care să le altoiască, spre a-mi schimba bruma de realitate ce mi se ancorase de ştiute principii prin care îmi puteam dovedi autenticitatea revenită într-un încorsetat prezent, îndatorat trecuturilor.
Mă caut pe mine, cel de acum, al actualităţii ce-mi doreşte excluderea din orizontul celor care-şi răstălmăcesc adevărurile spre a-mi croi o haină orbitoare, potrivnică înţelesurilor pe care le au impresiile celor care îmi înţeleg trăirile şi faliile ce mă delimitează de obsesiva idee a trăirii după regulile, omniprezente, ale valorii ce omogenizează, plină de otrava absurdului, orice gând existenţial.
Fac paşii înspre mine dinspre mâine. Şi îi fac doar pentru a-mi căuta ceea ce nu ştiu eu că există, deşi ele stau rânduite în consens cu rostul pe care l-am suprapus în clipele în care întunecării i-am cerut să-şi caute drumul spre nopţile din care n-avea cum evada ea, dar din care eu plecasem trântind uşa fără să-mi pese de chemarea-i promiţătoare.
Dinspre departe spre mereu căutător am trecut rostind cuvinte care au plutit peste întinse timpuri viitoare, spuse celor ce erau martorii dansului în care mai toţi se simţeau ancoraţi de ringul din care eu smulsesem ultima zală a lanţului, care încă pendula, neştiind cui să rămână: ori înaltului necunoscut şi strălucitor, ori acelui plat din care doar puteam să îmi înalţ privirea, nicidecum trăirea.
Cei care nu mă pot regăsi, azi mă găsesc aşa cum m-au cunoscut şi prima dată, demolator de percepte, principii şi preconcepţii, fremătător, fredonând ceva ce nu poate accepta o fire dedată plânsului pe altarul timpului căruia nu i-am acceptat birul şi vremurilor cărora am refuzat să le plătesc vamă, trecându-le graniţa clandestin. Şi mă găsesc alţii, cei cunoscuţi cândva, ori din neant întâlniţi prin pasul bine bătut al coincidenţelor, martor la judecata vechiului condamnat la înmormântarea în piedestalul noului ce pare a fi sabie damoclesiană a rostuluil negăsit.
Iar eu, mă caut mereu pe mine, fiind acelaşi de când ştiu că sunt cel ce sunt, de cândva spre totdeauna.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: