duminică, 3 iunie 2012

Pe pragul dintre nori şi cer

Pe deasupra norilor, acolo unde soarele nu se sfieşte să provească în ochi pe orice vrea să nu aibă teamă şi temeri, acolo unde razele îşi se strâng într-un mănunchi de care îşi agaţă curcubeul pornirile, cei care pot să ajungă nu se tem de umbrele norilor ce chiar dacă şi-ar dori să urce, nu se pot deslăntui de privirile celor ce le caută pentru a-şi ascunde privirile de lumina ce nu le este prielnică.
În miez de zi e greu ca lacrimile să se ascundă. Soarele face ca să nu poată să i se piardă urma, căci ea devine amprenta pe care ploile o coboară deasupra celui care a nedreptăţit ochii suferindului. Se prefac mulţi a nu simţi arsura lor, prefăcându-se uită, ca mai apoi să se întrebe şi să se mire de unde le vine nedreptatea de care nu se mai pot feri. Lacrimile lor însă, îngreunate de timpul trecut, se prefac, amestecându-se cu praful drumului, în colb ce pun semnul şi însemnul păcatului spre a-l recunoaşte pe cel ce-l ia viaţa în râs.
În miez de noapte nu e greu să se ştie cât de departe poate să fie văzută o scânteie ce dă semne Cerurilor despre locul de taină al celor ce se strâng la sfat, pentru a pune la cale crimele ce lasă mâinile curate. Şi de acolo, nevăzută, zvâcneşte către înălţimi, spre a scrie numele lor pe pragul dintre nori şi cer, spre a fi ştiuţi de veghetorii ce stau de strajă pentru a îndrepta rânduielile pe care oamenii, dar mai ales cei ce se aducă la sfaturi tainice, le strică spre a le fi doar lor de folos.
De deasupra norilor, când porţile se deschid şi lumina se coboară prin ochiurile de cer, heruvimii ce bucură pe cei nevinovaţi şi îngrozesc pe cei care îşi au motivele de a se şti înfricoşaţi de faptele şi gândurile ce le opun vieţii.
De fiecare dată când norii se adună spre a se lăsa coborâte pe pământ, cerul îşi deschide ochii. Şi se întâmplă tot mai des.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: