De-ar fi să poată fi uitate, s-ar fi inventat maşini care să spele cuvintele. Se pate spăla creierul, se poate să fie forţat gândul spre a-şi coborî privirile în jos, uitând că sus tot orizontul este nemărginit şi nu ţintuit.
Mi-ai spus, căci ai fost prima care a văzut, că am o sămânţă a Libertăţii în palmă. Şi am lăsat-o să încolţească, fiindu-şi mare dorinţa de a fi liber. Şi am putut să uit că de toamnă vorbeau toţi... doar eu vorbeam de primăvară simţind-o alergând prin mine, făcând ca orice imposibil să devină posibil, făcând să uit că mă întrebam cândva despre iarna ce aş fi vrut-o să vină spre a mă îngropa în nămeţii ce ar fi putut să mă renască într-o altă primăvară în care, ceea ce îmi reamintisem ca fiindu-mi viaţa prin alte vieţi, să fie împlinită aşteptarea acestei vieţi, să fiu aşa cum mă ştiai de când Cerurile ne ştiau.
Prefăcută în pasăre ce nu cunoaşte depărtarea şi-n zbor, în fiecare noapte venea la mine spre a alunga tot ceea ce era de mine nevisat, ceea ce era lut, ceea ce era grav, lăsându-mi călăuză a dimineţii, pe perna pe care-mi odihneam gândurile şi privirea, sărutul tău trandafiriu. Ziua-mi începea sub veghea-ţi neîntreruptă...
Sunt liber, da, şi tocmai libertatea m-a lăsat să simt punctul de sprijin ce mi l-ai dat, dorindu-ţi să răstorn Universul de-i nevoie, pentru a putea schimba ceea ce trebuia schimbat. Ceea ce puteam să ofer ţi-am oferit aşa cum pri-meam tot ceea ce ştiai că doar de la tine putea fi primit, în primele clipe ale recunoaşterii ca fiindu-ne ceea ce ne-am mai fost, atâtea şi atâtea vieţi. Neştiuţi de nimeni, ca să nu ni se poată şti de nimeni rostul şi menirea, mai repede decât noi am fi putut să cerem să o facem, ne-am reunit spre a fi ca unul, încât nimic din ce ne era dat să fie nu poate să ni se mai pară de neîmplinit de acum.
De-atâtea vieţi te-am iubit, de-atâtea vieţi m-ai iubit. De-atâtea vieţi ni-i aşteptată viaţa de acum. N-am poveri şi mi-ai anulat tăcerea. Durerea ştii acum că se poate şterge şi ştii că libertatea mi-a dat puterea de puterea de a trece peste ceaţa deasă sub care stau la pândă cei ce voiau să ne atingă, să ne lovească. Acum, liber, am puterea de a nu mă întoarce din drumul pe care mi-ai spus că mersul pământean ne va duce într-unul ce suntem de dintotdeauna. Eu, pentru toţi alb, tu drum al meu spre nemurire.
Firesc înseamnă pe totdeauna. Pe totdeauna e firesc. Timpul nu-i lung decât pentru cei care nu ştiu că răbdarea face ca moartea să se depărteze. În grabă mare se gândesc unii că pot să râdă cu saţ. Sunt liber şi liber îmi aleg clipa în care vom putea să nu ne mai pese că cei care doar râsul şi-l doreau, lacrimile neputinţei de a accepta îi vor trece înspre nefiinţa ce ne-o doreau.
Sunt liber, cerul îl privesc spre a şti pe unde ne-i drumul spre Ceruri. Te uită şi tu, chiar şi din temniţă poţi să simţi că drumul ce ni se aşează sub paşi sparge zidurile groase. Pentru că s-a pornit de când ne-am amintit ceea ce eram, finndu-ne ceea ce vom fi, pe totdeauna, firesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu