Acum, aici... între noi, nu-i imposibil

Aici, acum, unde totul se măsoară, unde toate au dimensiune, unde comparaţia se face prin mai mic sau mai mare decât unu şi unde contează când “mult” este pus în faţa lui “mai”, îmi caut puterea de a visa. Faţă în faţă dacă stăm, nimeni nu ar putea să vadă oblică linia privirilor noastre. Unul lângă altul dacă stăm, nimeri nu ar pu-tea să vadă un hotar care să ne despartă.

Aici, acum, noi suntem Cer şi suntem şi Pământ. Noi suntem ceea ce suntem văzuţi şi ceea ce suntem cunoscuţi, la fel cum suntem nevăzuţi şi prea greu cunoscuţi. Suntem un tot şi totul numai noi, aici, acum, ni-l putem şti. Noi ne ştim “mai” sau “mult mai”, fără a privi diferenţele ca esenţe de numitor şi scăzător.

Dar de dincolo de noi, din umbra tribunelor, acum şi aici, se vede că eu sunt jos şi tu eşti sus. Între piedestalul de sub piciarele tale şi pământul de sub tălpile mele, privirile care compară văd o înclinare pe care nu o pot închipui ca putând să se suprapună cumva, vreodată peste linia privirilor ci mai degrabă peste hotar. Eu sunt umbra, tu eşti pasăre de foc, în zbor. Se spune că tu spre mine ar fi să priveşti în jos, şi de-ar fi să o faci, te-ai putea trezi în norii ce ţi-ar îngreuna zborul şi te-ar coborî sub marginea lor de unde ar urma să te prăbuşeşti. Iar despre mine se spune că privesc prea mult în sus şi nu mai ştiu măsura. Că nu văd pe unde calc, că nu văd ca prăpastia este chiar sub pasul meu următor.

De dincolo de noi sunt cei mulţi, sunt cei care îşi poartă ochelarii cu cozoroc bine fixat, pentru a-i proteja de lumina care le-ar veni de sus şi le-ar tăia perspectiva ce le este de folos în a defini pe departe şi a preface trăirile în nimicul tot la care omul nu mai are dreptul, nici măcar pentru a se convinge dacă este tot sau nimic. Prin prisma perspectivei, se spune că sunt eu la margine de lume, acolo unde doar un pas poate să mă facă neştiut şi nevăzut. Şi tot perspectiva lor, ţie ţi-ar spune, ţie ţi-ar cere, să te laşi stând aproape, în cercul lor, de acolo de unde se modelează perspectiva şi se măsoară distanţa, înălţimea şi timpul pierdut, acolo unde lipsa trăirilor este o normalitate care dă conţinuţ existenţei, acolo unde preţul vieţii este dat de titluri, funcţii şi onoruri.

Din marginea mea de lume, e mare distanţa până spre tine, dar nimic nu mă opreşte să o merg, nimic nu mă trage înapoi, ci doar spre înainte. Din mijlocul lumii, trasă mereu înapoi de vorbele şi şoaptele lor, e greu să ţi se pară uşoară plecarea spre mine ori venirea mea spre tine. Puterea stă în altceva, altceva ce suntem noi.

Eu sunt Cuvântul ce-l rostesc şi sunt Cuvântul pe care îl respect. El îmi este totul acum, aici, el se aude şi se vede. Tu eşti motiv de a-l rosti, tu-mi eşti gând spre a-l scrie. Prin Cuvânt rostesc despre viitor şi rostuiesc viitorul faptelor şi faptele viitorului. Şi este balsam şi armă, foc şi apă, rod pământesc şi aer ce se curăţă pe sine pentru a nu se lăsa otrăvit. Este drum înzăpezit pentru cârtitori şi drum spre înălţimi pentru doritorii de orizont larg. Sunt Cuvântul marginii de lume, Cuvântul care cuprinde în el hotarul dintre viaţă şi moarte.

Nu se vrea auzi, nu se poate înţelege, nu se concepe a se accepta. Că doar noi, neştiuţi de nimeni, putem şti de ce oblica se poate să se îndrepte şi să fie hotar ce nu ne desparte, ci desparte trăitorii care ştiu să trăiască de cei care nu ştiu să trăiască, pe cei care vor să trăiască de cei care nu vpr să trăiască. Aşa cum suntem văzuţi pe Pământ, e doar ceea cea se vede pe Pământ. Altceva e ceea ce schimbă proporţiile şi semnele din “mai” şi “mult mai” în egal.

Aici, acum, este restul materializat din ceea ce poate fi numit acolo, totdeauna. Prin aici, acum mă vede oricine de aici, acum. Ţie îţi este deschisă calea să ai înţelesul întreg a ceea ce repre-zintă totul. Ceea ce eu aici, acum, efemer şi temporal, nu pot fi, acolo, totdeauna, atemporal, sunt. Mă arăt celor ce ştiu Cuvântului să-i dea relevanţă, dar ţie, prin trăiri mă pot arăta. Prin tine pot să vadă şi cei care definesc perspectiva orizontală cât de săraci sunt în imaginaţie, lipsindu-se de perpedicularitatea înălţimii pe care o definesc fără să ţină cont de sensul ascendent sau descendent.

Sunt jos şi nu mă tem. Eşti sus şi am puterea să îmi îndrept privirea spre mai sus, acolo unde ştiu că e loc pentru împreună, nicicând de atins de unul singur. E altundeva decât îl cred cei care stau cu ochii pe ceas şi pe numărătoare, cei care stau cu un ochi închis şi privesc prin lunete măritoare aşa-zisul dezastru pe care mi-l tot prohodesc şi se miră când văd corbii care zboară înspre ei.

S-ar zice că sunt piatra de încercare a puterii de sparge munţii, sau altoiul ce poate face buruiana rea să nu mai otrăvească ci să fie chiar stejar falnic şi protector de arşiţă şi furtuni. Sunt prag şi pentru tine, demarcaţie între ceea ce ai fost şi ceea ce ţi-e dat a fi, de nu vrei să rămâi ceea ce ai fost. Sunt unic prag de-l poţi tu trece, şi doar pentru tine de te încumeţi să-l treci. Astfel se opreşte şi mersul meu pe margini de lume şi pasul ce se pregăteste a se pune nu se mai poate teme de abisul în care poate pătrunde. Eşti propria-ţi alegere de a arăta, nu celor care te privesc, ci acelor care te văd, că ai puterea de a fi îndumnezeitoare şi călcătoare în picioare a tuturor stavilelor ce ţi s-ar putea pune aici, acum, acolo, totdeauna.

Sunt jos, eşti sus... Hotărârea e a ta, hotarul îl putem trece împreună. Neştiuţi de nimeni... Acum, aici, între noi nu-i imposibil pasul uriaş peste stăvilarele ce lasă lumia să fie ştiută doar după mărimea umbrelor, spre nemurirea ce ni se poate nouă lăsa şi aici, cât încă e acum. Nimeni şi nimic nu te poate opri de eşti pregătită să îţi cunoşti cu adevărat locul pe care îl poţi avea acolo, totdeauna. Aşa cum nimeni şi nimic nu te poate face să nu-l laşi la îndemâna altcuiva, de îţi sunt mai dragi cuvintele mari şi îţi este teamă de fapte mari, de nu îţi sunt mai aproape cuvintele celor neputincioşi şi fugi de singurul drum ce nu se rătăceşte pe coclaurii pădurilor întunecate prin care merg oamenii aici, acum. Orice se poate. Cheia de boltă sub care este poarta ce tu o poţi deschide, se sprijină pe hotărârea ta. Şi poţi fi cea care deschizi un drum spre înţelesul altora. Tu!