duminică, 24 iunie 2012

Eu, Uni-versul şi Di-versul

M-am coborât repede, prea repede, înainte de vreme, şi nu am ţinut seama de ceas. Plecasem la miezul zilei şi nu mă aşteptam ca aici să trezesc ajuns pe partea lumii care se aproapia de miezul nopţii. Pe partea mea era-ntuneric şi vedeam bine, distingeam siluete pe partea luminată. Dar nici pe partea lor nu simţeam că ar fi bine, eu căutam spre înaltul dinspre care tot vedeam venind lumina.
Şi-a trecut vreme şi vremuri de schimbare am trecut. Şi pe cei de prin lumină, i-am văzut, i-am cunoscut şi îi mai cunosc încă.
Fiecare avea un univers al lui. La fel, printre ei, eram şi eu. Aveamn şi eu un univers al meu. Mă încăpăţânam să arăt că e Univers şi nu Divers. Al meu era tare dat peste cap. Traiam în două universuri pe care eu le contopeam într-unul. Cel real care îmi arăta cum e viaţa, iar cel imaginar, cel în care îmi făceam viaţa după plac. Mulţi zic acum că trăiam mai mult în universul meu decat în universul lor care se numea pentru mine al realităţii. Nu-mi păsa, căci nimeni nu ştia ce paradis e universul meu imaginar. Unii râd de mine şi acum, chiar mă compătimesc spunându-mi despre paradisul pe care poate că îl voi găsi când voi înţelege că am trăit degeaba. Că nici un cuvânt nu are importanţă dacă nu are valoare, preţ. Că sentimentele trec doar prin plăceri. Dar am preferat acel al doilea univers. În primul puteam minţi fără neruşinare, totul era justificat de scop. Însă într-al meu nu mă puteam minţi, căci era creat pe temelia din care nici un adevăr nu putea lipsi. De lipsea se dărâma temelia. Ştiam asta, dar nu-mi era frică. Ştiam că dacă adevărurile nu se vor mişca, temelia se va împietri. Dar cei care nu ştiau şi au aflat asta dupa ce i-am primit în universul meu, s-au înfricoşat şi au plecat. Când au plecat mi-au strigat în gura mare că ceea ce au făcut a fost doar ca să se afle în treabă, să-şi poată argumenta cuvintele frumoase spuse altora.
Trăgeam cu ochiul spre Lumină şi încercam să înţeleg cum e cu aflatul în treabă. Îmi spuneau ceva cuvintele, ceva ce mă făcea să nu mă las dus de val... Eu însă trebuia să înţeleg.... Şi am înţeles că treaba cu aflatul în treabă... nu este nici o treabă. E ceva cam aşa: Ea, sau el, vrea doar pe cineva care sa îi fie alături la bine ori la greu, la tristeţe ori bucurii, însă nu cu implicarea sa ci doar al celuilalt, care să se bucure de nepăsare, uneori şi de ignoranţă. Cineva care să fie acolo chiar şi când i se spune să nu fie acolo, sau, când nu i se spune, fără a se face nimic, celălalt să fie. Nu se face nimic cum trebuie şi aşa, până la urmă, celălalt, apoi un alt şi alt celălalt, se îndepărtează, şi nimeni nu mai vine. Parcă s-ar fi terminat naivii care, au fost şi, cu sufletul deschis, au vrut să fie.
Ei bine, li se întâmplă celor ce vor totul doar ca să se afle în treabă, să ajungă în răscruci... Trebuie sa facă totul singuri. Să mute munţii singuri, să se descurce fără ajutor, să nu aibă cui să-i ceară ceva. Şi abia atunci, în singurătate, îşi dau seama că nimic nu mai este din ce era, că s-au schimbat toate, că una e “singurătatea” şi alta e singurătatea. Şi-atunci încep să devină ceea ce niciodată nu credeau ca vor deveni. Vor să aibă, înapoi, persoanele ce le-au avut odată lângă ei, vor să renunţe la li-bertatea căreia i-au dat sens pervertit. Dar, pentru mulţi, năravul le este prea otrăvitor şi tot nu fac nimic să poată avea ceva. Aşteaptă ca ceilalţi să se întoarcă la ei, dar aşteptă să cadă o ploaie, în deşert... Doar unii reuşesc să mai scoată picioarele din noroiul în care s-au afundat.
Cei care nu reuşesc abia atunci o iau pe urmele mele. Cu un alt Univers, paralel cu cel real. Însă un Univers care e pus pe temelia minciunii. Şi tot pun şi tot pun minciuni în temelie până când temelia îi îngroapă şi pe ei. Şi nu mai au cum să accepte că tot mai bine îmi era mie cu Uni-versul şi Di-versul meu.
Aşa am înţeles de ce, când sunt mici, oamenii nu spun că vor să se facă Dumnezeu! Copiii ştiu că e greu să iubeşti şi să fii mereu singur.
Mi-am ales, înţelegând, lumea celor ce stăteau în lumină dar nu vedeau lumina din jurul lor. Aşa că mi-am ales să plec înspre lumină de acolo de unde eram. M-am întors la malul meu umbrit şi am plecat, iarăşi, prin soartă, încet, pe jos. Pe jos, încet, ca să pot să îmi las timp spre a-mi aminti că în graba cu care m-am adus aici, îmi spusesem ce am de făcut. Şi mi-am mers câţiva ani pe jos... I-am mers şi acum îmi este clar. N-am uitat, doar că m-am îmbătat cu poleiala ce o vedeam pe malul celălalt. De pe malul cu poleială, privind spre malul lumii mele, am văzut de ce nu mă orbise întunericul dar poleiala mi-a ars privirile. Aşa am ştiut că nu trebuie să stau şi să aştept să cadă lumina pe mine ci să merg eu spre lumină, să ajung eu în lumină. Eu cu Uni-versul meu, Di-vers. Şi doar eu să le fac pe toate, fără să vreau singurătatea astronauţilor şi libertatea pervertită.
Ştiu acum că Eu trebuie să fac, şi am să fac, nisipul uscat să fie pământ roditor. Eu, cu forţele mele. Eu, cu mintea mea. Eu, cu naivitatea ce o am în mine. Eu, cu Di-versul meu, ce trebuie să fie un Uni-vers. Tocmai pentru faptul că eu ştiu ce înseamnă a unifica două Uni-versuri, nu-mi este teamă de nesingurătatea care unifică Uni-versuri.
Mi-am călcat singurătatea în paşi pe drumul sorţii şi am trimis cuvintele, pe aripile gîndului, spre tine, cea care ştii că eşti, cea care poleielii te-ai lăsat câteodată pradă şi neştiind a te regăsi, te-ai întors cu faţa către umbre şi te întrebi de te-ai afla în treabă. Inima-ţi s-a strâns şi frica te-a cuprins când valul cuvintelor l-ai simţit mângâindu-ţi mugurii de aripi stând în cumpănă, între a creşte şi a se usca. Auzeai vibrând în tine prima şi continua-mi întrebare, şi primul continuu îndemn: “Tu crezi că eu, am să te las, ca şi ceilalţi, şi dacă plec şi eu, tu ce ai să faci? Nu-mi răspunde, ştiu deja!
Prea multe le-am văzut, chiar dacă eram grăbit, la venire. Le-am văzut din faţă, le-am văzut din spate, le-am văzut în oglindă. Şi ştiu, şi nu m-am temut să pun cuvintele să-şi spună că dacă mi-ai răspunde da, ai să faci ce am făcut şi eu. O să-ţi faci un univers personal în care ai să fii fericită, totul o să fie bine, iar de fiecare dată când îţi vei închide ochii nu vei fi pe scaunul tare ci pe cel mai moale scaun din lume înconjurată de cea ce tu îţi doreai şi îţi vei dori cel mai mult şi alături de tine, ca nişte brazi pentru oameni, prietenii să-ţi fie. Ei să-ţi dea oxigenul şi tu să le dai lor ceea ce mereu au vrut de la tine, şi fericită să fii.
Dar... dar când oglinda se întorcea, am văzut ceea ce nedorinţă ţi-ar fi; oricât de teamă ţi-ar fi, tot ştii că atunci când vei deschide ochii ai să revii la normal. Toată fericirea va dispărea, tristeţea punându-şi amprenta asupra ta. Ai putea fi fericită şi în universul real doar ca eşti leneşe, aşa ca ridică-te, sus! Fă-ţi curaj, uită laşitatea! Ridică-te şi luptă, treci pragul şi poarta fricii ca să poţi afla poarta fericirii. Doar trecând de pragul fricii ţi se poate schimba viaţa... doar aşa poţi câştiga lupta pe care o duci de prea mult timp.
Când tot rătăceam pe malul poleit, când mai intrasem pe sub poleială, cumva de teama preamultei lumini şi de cuvintele celor ce se credeau pe cai albi, ştiindu-mă eu, Uni-vers şi Di-vers, cu ochii închişi fiind, m-am trezit că-mi spuneam: “Deschide ochii şi dă-ţi seama că eşti naiv! Eşti doar un Uni-vers, te-au făcut alţii să crezi că trăirea-ţi e altfel. E Uni-versul trăirii tale. Surplusul, ceea ce nu au alţii, ceea ce condamnă alţii, sunt vise. Dar visele se pot împlini, îţi trebuie doar voinţă. Şi vei reuşi. De ce cuvintele ce mie mi le-am spus, amintindu-mi întoarcerea grăbită din viitorul ce-l ştiu mai bine decât ştiu prezentul, ţie ţi-ar fi de prisos?”.
Cuvintele îţi curg prin sânge. Da-mi mâna, timpul ne grăbeşte!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: