marți, 12 iunie 2012

Poarta dinspre întuneric

După o noapte ploioasă, rătăcind prin desişuri, cine oare, dacă vede un luminiş, s-ar putea lăsa cuprins de întunericul şi umezeala altor desişuri, fără măcar să tânjească după o rază a dimineţii însorite? Cine se poate amăgi că în reflexia irizată a picăturilor îngheţate poate să vadă seninul orizonturilor şi apusul stelelor?
De când m-am dedat la obiceiul de a da bineţe zorilor, mi s-a dat puterea de a înţelege că şi eu, ca un oricare alt om, am stat mereu pe aceeaşi parte şi de aceea mă durea aceeaşi ureche la trezire. Şi chiar dacă simţeam puternic durerea, abia când am înţeles de unde venea, mi-am adus aminte că, fiind copil, mă întorceam când pe o parte, când pe alta. Şi nu mă plângeam deloc, dar deloc, de oboseală. Când am ajuns să dorm liniştit, mi-am dat seama că somnul mai mult mă oboseşte, că nici măcar gândurile mele nu s-au odihnit, ci s-au învrednicit să se înmulţească.
Şi poate că ajuneam să îmbătrânesc de atâta oboseală şi de pierdere de sensuri, de n-ar fi fost ca într-o noapte să rătăcesc prin desişuri şi să mă agaţe ceva de picior. M-a agăţat şi m-a trântit cu faţa la pământ. Am simţit cum ieşea un abur rece ce-şi dorea să-mi îngheţe obrajii şi privirile. Eu însă căutam să aud şi cu mâinile să simt, să găsesc, piedica ce mi se pusese. Nu-mi trecea prin minte că pot să o văd, eu vroiam să o privesc.
Îmi mişcam mâinile, dar am simţit dintr-odată că nici un cuvânt nu mai puteam scoate, îmi îngheţase până şi izvorul rostirii. Pătrunseră în mine ace care îmi ţintuiau mintea pe unde nici nu gândeam şi parcă nu-mi venea să mă rup de pământul jilav, moale, în care simţeam că mă afund, şi pe care simţeam că pasul nu ar mai simţi duritatea drumului ce-l aveam de mers spre a ajunge unde îmi era sortit să ajung. Chiar simţeam că acolo aş dormi liniştit un somn odihnitor pentru întotdeauna.
Chiar credeam că adorm şi voi dormi, mi-erau toate simţurile amorţite. Simţeam că uit de acele ce-mi pitrociseră gândurile, împotrivă-mi şi începeam să le dau dreptate. Dar când mi-a ajuns răceala aburului pe cutele frunţii, acestea au tresărit şi, ca să nu se îngheţe, au început să se zbată dureros. Aveam ochii închişi şi spijiniţi pe iarba adunată sub ei, dar, când zbaterea frunţii s-au oprit, vederea mi-a fost dată, luminoasă, şi mai adânc pătrunzătoare. M-am ridicat din lenevirea somnolentă şi am privit în jur, prin întunericul ce-mi desluşea drumul spre desişuri şi drumul dinspre desişuri. Era o noapte adâncă în jurul meu şi doar lumina dorinţei de a găsi drumul îmi era călăuză în căutarea şi alegerea ce atunci, acolo, trebuia să o fac: înainte, înapoi sau locul în care puteam să am parte de somnul minţii.
Spre înapoi sau spre înainte, cu privirea-n jos sau cu privirea-n faţă? Mi se rostogolea întrebarea de mii de ori... Şi-a venit răspunsul când vântul şi-a adus aminte că e timpul să mângîie frunzele pădurilor şi o pală a sa mi-a trecut pe aproape, mângâindu-mă pe creştet. Atunci mi-am dat răspunsul pe care doar eu mi l-aş fi putut da. Doar eu pentru că nu puteam să aud pe nimeni şi sigur n-aş fi auzit pe nimeni care s-ar fi pus să-mi vorbească despre locul în care îmi dprisem să mă las adormit. Şi răspunsul a venit căutând izbucul vântului: în sus... Înainte cu privirea în sus.
Mi-am ridicat privirea şi am simţit că mi-s picioarele grele. Căutam luminişul şi, când am văzut prima geană de lumină, mi-am mişcat şi paşii. Cu paşii repezi am ajuns sub poarta desişurilor, acolo unde întunericul dădea bir cu fugiţii, se spărgea în ţăndări şi îmi întorcea spatele, supărat nevoie mare pe mine. M-au îmbrăţişat zorii şi am pus piciorul în prag, şi m-am pus poartă întunericului. Iar după ce am trecut de prag, am simţit tăria durabilă a drumului, drum pe care, când eram copil, îmi plăcea să alerg cât ţinea ziua de vară. De-acum, faţă de altă dată, puteam să merg şi ziua şi noaptea. Întunericul învăţasem să-l străpung, să văd şi învăţasem să privesc orizontul.
Cine oare ar fi în stare să-mi pună piedică fără să cadă pradă vederii mele, limpezită în înfruntarea şi confruntarea cu acele ce nu fuseseră lăsate să mă şi orbească? Zorilor de zi le dau mereu bineţe, de multe ori la porţile unor case întunecate...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: